Aparent abstract, absurd, e și fundamentul întâmplărilor din "Cimitirul Buna-Vestire", un roman al eșecurilor, în care destinul nu mai presupune vreo forță transcendentă. Pentru nefericitul Unanian, intelectual subțire (alt "doctor", doctor în Litere și aspirant la o catedră universitară), destinul, văzut ca labirint, e de natură socială, terestră, existența perso­najului lovindu-se neîncetat de opoziția mediului burghez care-l condamnă ratării fără ieșire. Spațiul claustrării tragice din Ochii Maicii Domnului era în final ch­ilia monahală; în cazul lui Unanian, "întâiul de la Abecedar până la doctorat", spațiul crizei finale e cimitirul, protagonistul romanului, șomer cu familie grea, devenind fără voie intendent în lumea morților. Arghezi operează cu personaje oarecum tipice, acestea reprezentând până la un punct categorii sociale: evolueaza astfel ministrul, intelectualul, sluga, groparii, plus diverse elemente de coloratură; în dialog alternează viața și moartea, realului îi succedă fantasticul. Naratorului cimitirul îi pare o dată "ca un preludiu de Rai",  drept care o secvență de toamnă are unduiri muzicale de poem. "Lumina e astăzi atât de frumoasă, încât vasta-i sonoritate torențială târăște și cimitirul într-un peisaj nou, care nu mai seamănă cu realitatea. Țara morților capătă consistența abstractă a unei priveliști prin telescop…" -  Constantin Ciopraga

Fabula argheziană are şi o încheiere mai lumească: procurorul care îi judecă pe inculpaţi (înviaţii), suspicios prin natura profesiunii lui, descoperă că trebuie să judece toată istoria ţării şi să-i bage pe toţi, viii şi morţii, la puşcărie. De pe crucea de pe masa judecăţii Iisus confirmă miracolul şi, după această revelaţie, procurorul fuge şi se pierde în mulţimea cuprinsă de delir... Discursul apocaliptic se termină astfel într-o nedeterminare calculată, ca, de altfel, toate poemele religioase ale lui Arghezi. Şi, la drept vorbind, cum s-ar putea încheia o carte în care este vorba de învierea morţilor şi de judecata de apoi realizată, atentie, nu de o instanţă divină, ci de nişte indivizi neîncrezători în miracolele promise de cărţile sfinte ? - Eugen Simion