Trezirea zeilor, volumul doi din seria Dosarele Themis, este acum disponibil pentru comandă pe site-ul Paladin. Citește și primul volum.

Oamenii iau uneori decizii care afectează alte specii.... Și uite ce bine s‑au așezat lucrurile!

La zece ani după evenimentele din Giganții adormiți, Kara și Vincent au devenit eroi pentru oamenii din toată lumea, iar Themis un simbol al protecției Pământului… asta până când un robot extraterestru se materializează în centrul Londrei și vaporizează o secțiune a orașului. Iar acela este doar începutul, fiindcă alți roboți gigantici apar în metropole de pe tot globul, având, aparent, același scop distrugător. Omenirea știe acum că nu mai este singură în Univers, dar cum ar trebui să se comporte în fața unei amenințări extraterestre?

Dacă am aflat ceva până acum este că nu suntem cea mai măreață creație din Univers, cu siguranță nu cea mai inteligentă. Pare logic ca în Univers să existe o mulțime de chestii pe care nu le înțelegem.

FRAGMENT

FIȘIERUL NR. 1399

Înregistrare de jurnal personal –

dr. Rose Franklin, directorul Diviziei științifice,

Corpul de Apărare Terestră

Eu aveam o pisică. Nu știu de ce, nimeni nu‑și aduce aminte că aveam o pisică. Mi‑o imaginasem ghemuită pe podeaua bucătăriei, murind încet de foame în timp ce mă aștepta să revin acasă. Uit mereu că Rose Franklin s‑a întors acasă în seara aia, că ea – cealaltă eu – n‑a dispărut. Mă bucur că pisica mea n‑a suferit de foame, dar o parte din mine și‑ar dori să mă fi așteptat la ușă. Mi‑e dor de ea. Apartamentul îmi pare incredibil de pustiu fără prezența ei micuță. Poate că a murit. Totuși, nu era chiar așa bătrână. Poate că am renunțat la ea când jobul mi‑a devenit prea solicitant. Poate că n‑a recunoscut persoana care a venit acasă în seara aia pretinzând că aș fi eu și a fugit. Mi‑aș dori să fie așa. Probabil că i‑ar fi frică de mine dacă ar mai fi prin preajmă. Dacă există o „adevărată“ Rose Franklin, pro­babil că nu eu sunt aceea. Acum treisprezece ani, am avut un accident când mă duceam la serviciu. Niște străini m‑au scos din mașină și m‑am trezit pe marginea drumului, în Irlanda, patru ani mai târziu. Nu îmbătrânisem nici măcar cu o zi.

Cum e posibil așa ceva? Am călătorit în viitor? Am fost… congelată, criogenizată timp de patru ani? Probabil că n‑o să știu niciodată. Pot să mă împac cu asta. Mai greu mi‑e să mă descurc cu faptul că n‑am fost cu adevărat plecată în acei patru ani. Am fost aici… mă rog, a fost cineva care semăna cu mine. Rose Franklin s‑a dus la lucru a doua zi. A făcut o mulțime de chestii în anii ăia. Cumva, a ajuns să studieze mâna metalică imensă peste care am căzut în copilărie. A ajuns să fie convinsă că mai există și alte părți ale corpului și a conceput o metodă de a le scoate la lumină. A asamblat un robot extraterestru imens care se cheamă Themis. Apoi a murit. Au fost patru ani plini.

Bineînțeles, nu‑mi aduc aminte nimic din toate astea. N‑am fost acolo. Cine a făcut toate chestiile alea a murit. Știu sigur că n‑am fost eu‑eu. Rose Franklin avea douăzeci și opt de ani când i s‑a încredințat conducerea echipei de cercetare care studia Mâna. A murit la treizeci de ani. Un an mai târziu, m‑au găsit pe mine. Aveam douăzeci și șapte de ani. Themis a ajuns în posesia Națiunilor Unite. Au înființat o organizație de apărare planetară care se cheamă CAT, cu robotul drept activ principal. Nici la asta n‑am fost de față. Una dintre noi murise. Cealaltă nu fusese încă găsită. Mi‑au încredințat echipa de cercetare CAT cam la o lună după ce am reapărut.

Poate că cealaltă Rose le‑a făcut o impresie deosebită, fiindcă eu eram probabil persoana cel mai puțin calificată pentru job. Nici măcar n‑o văzusem vreodată pe Themis. Ultima dată când văzusem un fragment din ea fusese în ziua când împlinisem 11 ani. N‑a părut să le pese. Nici mie. Chiar voiam jobul. Mă ocup de asta de nouă ani. Nouă ani! Ai zice că‑i suficient timp ca să mă fi împăcat cu ce mi s‑a întâmplat. Nu este. Trebuia să recuperez patru ani și asta mi‑a ținut mintea ocupată o vreme. Dar, pe măsură ce intram într‑un fel de rutină, acomodându‑mă cu noul job și cu noua viață, am devenit tot mai obsedată de cine și ce sunt eu în realitate.

Îmi dau seama că, dacă într‑adevăr am călătorit în timp, probabil că n‑am cunoștințele necesare să înțeleg pe deplin, însă n‑ar fi trebuit să fi fost două Rose. Dacă muți un obiect din punctul A în punctul B, logica spune că n‑o să‑l mai găsești în punctul A. Sunt o clonă? O copie? Pot să mă împac cu ideea că nu știu ce mi s‑a întâmplat, dar trebuie să știu dacă sunt… eu. E îngrozitor să te în­doiești de așa ceva. Știu că locul meu nu‑i aici și acum. Sunt… desincronizată. E un sentiment familiar, dacă stau să mă gândesc. Din când în când – poate de două‑trei ori pe an – am câte un acces de anxietate. De obicei când sunt chiar obosită, poate am băut prea multă cafea, și încep să simt… N‑am știut niciodată cum să descriu senzația. Simt fiecare se­cundă care trece ca pe niște unghii ce zgârie o tablă de scris. De obicei durează un minut, două, dar simți că ești un pic – vreo jumătate de secundă sau cam așa – desincronizat de univers.

N‑am fost niciodată în stare să explic cu adevărat, așa că nu știu dacă sunt singura care a simțit vreodată asta. Presupun că nu, însă așa simt acum în fiecare minut din fiecare zi, doar că jumătatea aia de secundă devine tot mai lungă. N‑am prieteni adevărați, n‑am relații adevărate. Cele pe care le am se bazează pe experiențe pe care eu nu le împărtășesc, iar cele pe care le‑am pierdut au fost afectate de evenimente pe care eu nu le‑am trăit. Mama încă mă mai sună seara, din două în două zile. Nu înțelege că, la momentul întoarcerii mele, noi două nu mai vorbiserăm de peste un an. Cum ar putea să înțeleagă? Ea o sună pe cealaltă, cea care nu se mai confruntă și acum cu moartea tatălui, cea pe care o plăcea toată lumea. Cea care a murit. N‑am vorbit cu niciunul dintre prietenii mei din școală sau de‑acasă. Ei au fost la înmormântarea mea. Iar ăsta‑i un final perfect pentru o relație, n‑aș vrea să‑l stric.

Acum, Kara și Vincent sunt cel mai aproape de ceea ce înseamnă prieteni, dar, chiar și după nouă ani, mă simt cumva… rușinată de prietenia noastră. Sunt o impostoare. Afecțiunea lor pentru mine se bazează pe o minciună. Mi‑au spus prin ce se presupune că am trecut împreună și ne prefacem toți că am fi trăit aceleași experiențe dacă împrejurările ar fi fost altele. Ne tot prefacem că eu sunt cealaltă persoană, iar ei mă plac pentru asta. Nu știu ce sunt, dar știu că nu sunt… ea. Încerc să fiu. Încerc cu disperare. Știu că, dacă aș putea fi ea, totul ar fi bine. Însă n‑o cunosc. Am parcurs de o mie de ori fiecare pagină din notițele ei și tot nu pot să văd lumea așa cum o vedea ea. În unele dintre înregistrările ei de jurnal mă întrezăresc pe mine, dar acele momente pasagere nu sunt suficiente ca să ne apropie.

Era totuși deșteaptă; nu sunt sigură că, dacă ar trebui să căutăm astăzi fragmentele trupului uriaș, aș putea face ce‑a făcut ea. Poate că găsise niște cercetări despre care eu nu știu, probabil ceva ce a fost publicat cât eram eu „plecată“. Poate că sunt o copie imperfectă. Poate că ea era pur şi simplu mai isteață. Cu siguranță era mai optimistă. Credea – era deplin convinsă – că Themis a fost lăsată aici ca un dar pentru noi, pe care să‑l găsim la timpul potrivit, un cadou de majorat pe care o figură paternă l‑a lăsat unei rase aflate la adolescență. Totuși, a îngropat fragmentele în colțuri îndepărtate ale Pământului, în locuri greu accesibile, chiar și sub gheață. Înțeleg de ce m‑ar entuziasma o vânătoare de comori, totuși nu văd niciun motiv solid pentru piedicile suplimentare. Instinctul îmi spune că fragmentele au fost ascunse… ei bine, doar atât. Ascunse, ca să nu fie găsite.

Mai mult decât orice, nu‑mi pot închipui motivul pentru care cineva, oricât de avansat ar fi, ar lăsa aici un robot pe care, după toate probabilitățile, noi n‑am fi în stare să‑l folosim. Oricine dispune de tehnologia necesară pentru a construi una dintre chestiile astea și poate să călătorească ani‑lumină s‑o aducă aici ar deține și capacitatea de adaptare a comenzilor pentru anatomia noastră. Ar avea la bord un mecanic, pe cineva care să poată să repare robotul sau măcar să improvizeze în stil MacGyver1 rezolvări pentru micile probleme. De fapt, n‑ar fi fost nevoie decât de versiunea lor de șurubelniță ca să răsucească clemele pentru genunchi, astfel încât să le putem folosi și noi. Că doar nu se așteptau să ne mutilăm ca să putem pilota chestia asta. Eu sunt om de știință și n‑am nicio dovadă în sensul ăsta, dar nici cealaltă Rose n‑avea când a presupus exact invers. În lipsa dovezilor, nici măcar Briciul lui Occam nu m‑ar fi dus vreodată în direcția aceea. Ironia este că au clădit tot programul ăsta pe baza concluziilor mele. Dacă le‑aș fi spus cât de înspăimântată sunt de ceea ce va veni, nu mi‑ar fi lăsat niciodată libertatea să fac ce fac acum. Laboratorul e singurul loc unde găsesc alinare și sunt recunoscătoare pentru asta. Sunt recunoscătoare pentru Themis, că sunt în compania ei în fiecare zi. Mă simt atrasă de ea. Nici ea nu‑i din lumea asta. Nici ea nu‑și are locul aici, cum nici eu nu mi‑l am. Niciuna dintre noi nu‑i în locul și în timpul potrivit și, cu cât aflu mai multe despre ea, cu atât mă simt mai aproape de a înțelege ce mi s‑a întâmplat în realitate. 

Știu că toată lumea e îngrijorată pentru mine. Mama mi‑a spus că se roagă pentru mine. Așa ceva nu faci pentru cineva care se descurcă minunat. N‑am vrut s‑o necăjesc, așa că i‑am spus „mulțumesc“. Credința mea n‑a fost niciodată cu adevărat puternică, dar, și dacă ar fi fost, știu că n‑o să vină niciun Dumnezeu să mă ajute. Pentru ce am făcut eu, nu există mântuire. Ar trebui să fiu moartă. Am murit. Am fost adusă înapoi de ceva ce presupun că‑i o tehnologie avansată, însă i‑ai putea spune la fel de bine și vrăjitorie. Nu cu multă vreme în urmă, Biserica ar fi ars pe rug pe cineva ca mine. Poate cred în Dumnezeu, dar sunt în conflict cu El. Sunt om de știință, încerc să răspund la întrebări, pe rând, așa că nu prea rămâne loc pentru El ca răspuns. Îmi înfig steagul și, centimetru cu centimetru, îi ocup regatul. Ciudat, însă până acum nu mi‑a trecut prin cap niciodată nimic din toate astea. Nici măcar n‑am văzut vreo contradicție reală între știință și religie. O văd acum, o văd limpede ca lumina zilei. Am depășit granița aceea pe care n‑ar trebui s‑o trecem. Am murit. Și sunt tot aici. Am păcălit moartea. I‑am luat puterea lui Dumnezeu. L‑am ucis pe Dumnezeu și mă simt pustie pe dinăuntru.