Și a venit și a trecut și ediția aniversară a Clubului de carte Paladin din august, care a împlinit trei ani. Treizeci și șase de ediții în care am dezbătut cele mai variate povești, de la fantasy clasic la fantasy modern și urban-fantasy, de la povești SF din anii cincizeci la ultimele apariții din 2022, de la romane grafice la hard-SF-uri și rememorând momente-cheie ce au marcat istoria literaturii speculative mondiale.

La ediția din august 2022, am discutat despre un roman clasic scris de un autor clasic. Unul dintre cei patru mari, după cum știam eu, alături de Isaac Asimov, Robert A. Heinlein și, cu voia dumneavoastră, dar și a profesioniștilor genului, Frederik Pohl. Patru autori de SF clasici, care au marcat istoria genului și care l-au transformat într-unul cu un imens succes nu doar de public, ci și de critici și colegi de breaslă, că nu degeaba au înhățat o salbă de premii Hugo și Nebula de-a lungul unor cariere lungi, de-a dreptul memorabile.

Până acum nu mai discutaserăm despre niciun roman al lui Arthur C. Clarke, prilej deci pentru a-i diseca ideile și execuția stilistică la ceas aniversar. Și am căzut cu toții de acord în cadrul clubului din august că deși Clarke nu a fost un estet deosebit și un mare artizan al cuvintelor (cum e Gaiman, de exemplu), ideile lui de om de știință adevărat au fost chiar formidabile și ne-au făcut și nouă viața ceva mai ușoară. Îngăduindu-ne, totodată, să visăm.

La fel ca Asimov, de exemplu, a scris nenumărate lucrări științifice și despre el se spune că a lansat primul ideea sateliților geostaționari. Tot despre el se spunea, la momentul respectiv, că ar fi venit primul cu ideea unui turn uriaș care să lege Pământul de un satelit sau de o stație orbitală pentru a transporta mult mai ieftin materiale în spațiu și a pregăti, prin extensie, viitoarea cale către stele, transformând turnul într-un lift, de fapt. Însă la finalul volumului pe care l-am dezbătut în august, Arthur C. Clarke însuși recunoaște că deși ideea e a lui, ea mai fusese lansată cu vreo doi ani înainte, independent, de un savant rus, dar întrucât știm cât de cât ce se întâmpla în URSS-ul acelor ani, ideea acestuia a rămas ori la sertar, ori cunoscută doar de o mână de colegi de breaslă ai savantului.

Clarke însă a dezvoltat-o câțiva ani mai târziu, dar cum nu era o temă deosebit de generoasă, iar lui i-a plăcut mereu să se joace și cu temele serioase care i-au preocupat dintotdeauna pe oameni, a transformat povestea ce precedă construirea liftului spațial într-un conflict din viitor între știință și religie, căci, vezi bine, cel mai potrivit amplasament pentru baza liftului spațial se afla, nici mai mult, nici mai puțin, taman într-un vârf de munte din Sri Lanka. Numai că, din păcate, acel vârf de munte era deja ocupat de un străvechi templu, aprig apărat de niște călugări care nu s-ar da plecați nicicum din casa pe care o ocupau de nenumărate secole, chiar dacă motivul ar fi fost unul nobil. Însă Clarke, pentru a complica și mai mult povestea, plusează și cu o vizită din partea extratereștrilor sub forma unor mesaje pe care omenirea le schimbă cu o navă de cercetare trimisă de o civilizație străveche extrem de avansată, din care am rămas cu o idee destul de năstrușnică (și foarte moralizatoare): omenirea este una dintre puținele specii avansate care au dezvoltat deja cercetarea în domeniul atomic și care încă se mai arată extrem de preocupată de existența Divinității.

Personajele nu sunt numeroase, în fapt se remarcă doar vreo trei, inginerul care vine cu ideea liftului spațial, o doamnă aprigă ce-i ține pe toți în priză și un călugăr care, după părerea multora de la club, inclusiv a mea, a cedat cam brusc și cam nejustificat în fața cerințelor inginerilor de a părăsi templul pentru a face loc construirii unui turn înalt de patruzeci de mii de kilometri. Însă acțiunea nu trenează, povestea este interesantă, ideile sunt bine executate (chiar dacă Arthur C. Clarke a fost mereu optimist și liftul său e încă un proiect deocamdată imposibil de realizat) și nici un avem problemele pe care le-am întâlnit, de exemplu, cu prilejul discutării altui clasic al genului SF, nu spun care.

Iar dacă pui în balanță conflictul dintre știința exactă și domeniul abstract reprezentat de doctrinele religioase, faptul că până la urmă, chiar și liftul spațial reprezintă de fapt o trimitere subtilă la Turnul Babel, la care și face referire la un moment dat unul dintre personaje, și te mai gândești și la pendulările între prezentul poveștii reprezentat de secolul douăzeci și doi și trecutul îndepărtat, la un secol după nașterea lui Hristos, când regele Kalidasa de pe insula Tabrobane (Ceylon, astăzi Sri Lanka) a visat și el un proiect măreț, niște adevărate Fântâni ale Paradisului de care să se bucure doar ochiul celor aleși pe sprânceană, pe care l-a și îndeplinit cu nenumărate sacrificii, atunci poți spune că, deși nu are foarte multe pagini, puțin peste trei sute, chiar ai ce citi în cartea asta premiată cu Hugo și Nebula și nominalizată la premiile Locus și BSFA.

Arthur C. Clarke – Fântânile Paradisului, Editura Paladin, 2022, trad. Daniel Pătrașcu