„Trădare ancilară”, Ann Leckie - FRAGMENT

Trădare ancilară de Ann Leckie, continuarea volumului Răzbunare ancilară, este disponibilă pentru precomandă cu 25% reducere.

La început, Breq era o navă care controla o mulțime de corpuri. Apoi a devenit soldat. Iar acum se află ea însăși la comanda unei nave, însă nu pentru că și-ar fi dorit-o, ci fiindcă Stăpâna imperiului i-a ordonat să plece în misiune la Stația Athoek. În mijlocul unei societăți aparent civilizate și liniștite, dar în esență viciată și favorabilă doar celor puternici, Breq descoperă că, pentru a-și îndeplini misiunea, trebuie să înfrâneze rebeliuni și să găsească adevărata trădătoare.

Premiile Locus și British SF Association

E foarte ușor să treci mai departe. Foarte ușor să te prefaci că nu vezi

ce se întâmplă. Și cu cât nu vrei să vezi, cu atât mai greu îți vine să vezi,

fiindcă atunci trebuie să recunoști că ai ignorat totul,

de la început până la sfârșit.

Citește un fragment: 

Naveta era prea mică, nu putea genera propria ei gravitație. Faptul în sine nu mă deranja, deşi nu puteam spune acelaşi lucru despre ofițerii foarte tineri. Am lăsat-o pe Tisarwat lângă sas, ca s-o aştepte pe Kalr Cinci, şi am trecut granița nesigură, periculoasă, dintre gravitația Palatului şi imponderabilitatea navetei, mi-am luat avânt spre un scaun şi m-am legat de el. Pilotul înclină din cap, respectuoasă, orice plecăciune fiind dificilă în aceste condiții. Am închis ochii, am văzut-o pe Cinci într-o magazie imensă din Palat, simplă, strict funcțională, cu pereții cenuşii. Plină cu lăzi şi cutii. Într-o mână acoperită de mănuşa cafenie ținea un bol de ceai din sticlă subțire, trandafirie. Într-o cutie deschisă din fața ei erau mai multe obiecte – un ceainic, alte şapte boluri, farfurioare. Plăcerea pe care o simțea în fața unor lucruri frumoase şi dorința ei erau subminate de îndoială. Nu-i puteam citi gândurile, dar am ghicit că i se spusese să aleagă din magazie şi găsise aceste obiecte care îi plăceau foarte mult, însă nu credea că i se va permite să le ia cu ea. Eram aproape sigură că acest serviciu de ceai era artizanal şi avea în jur de şapte sute de ani. Nu ştiam că Cinci are ochiul format pentru aşa ceva.

Am alungat imaginea din minte. Cinci mai întârzia, am gândit eu, răstimp în care puteam să trag un pui de somn. M-am trezit după trei ore, în clipa în care locotenent Tisarwat, cu ochii ei liliachii, se lega, îndemânatică, pe un scaun din fața mea. Kalr Cinci – cu fața radiind de mulțumire, probabil după timpul petrecut cu folos în magazia Palatului – se împinse spre Tisarwat, înclină din cap şi spuse calmă: „Pentru orice eventualitate“, apoi îi dădu o pungă pentru momentul aproape inevitabil când stomacul noului ofițer avea să reacționeze la microgravitație.

Cunoscusem locotenenți, fete tinere, care luaseră o astfel de ofertă ca pe o insultă. Tisarwat o acceptă cu un surâs vag ce nu-i schimbă expresia feței. Părea la fel de calmă şi stăpână pe sine.

— Locotenent, am spus eu, în timp ce Kalr Cinci îşi lua avânt spre locul de lângă pilot – o altă Kalr, unde îşi fixă curelele. Ai luat vreun medicament?

O altă posibilă insultă. Medicamente antiemetice erau disponibile şi, de-a lungul vremii, avusesem de-a face cu ofițeri experimentați, extraordinari, care le luau de fiecare dacă când urcau la bordul unei navete. Deşi niciuna nu recunoştea asta. Ultima rămăşiță a surâsului locotenentului Tisarwat dispăru brusc.

— Nu, comandant. Acelaşi ton măsurat, calm.

— Pilotul are câteva. Dacă ai nevoie… 

Cuvintele mele ar fi trebuit să provoace o oarecare reacție. Ceea ce se şi întâmplă, însă nu imediat, ci la o fracțiune de secundă mai târziu decât m-aş fi aşteptat. Tisarwat dădu să se încrunte, îşi îndreptă umerii, indignată, împiedicată însă de curelele care o țineau pe loc.

— Nu, mulțumesc, comandant. „Capricioasă“, o caracterizase Skaaiat Awer. De obicei nu se înşela chiar atât de rău în privința oamenilor.

— Nu eu ți-am solicitat prezența aici, locotenent, am zis cu o voce calmă, dar şi cu o undă de mânie, de înțeles în acele împrejurări. Te afli în navă doar fiindcă aşa a poruncit Anaander Mianaai. Eu n-am nici timp, nici resurse, ca să cresc un copil de țâță. Sfatul meu e să treci pe repede-nainte. Am nevoie de ofițeri care ştiu ce fac. Vreau să mă bazez pe întregul echipaj.

— Am înțeles, comandant, răspunse locotenent Tisarwat, tot calmă, însă cu o voce mai gravă şi mai încruntată ca de obicei.

Sigur luase ceva. Poate împotriva senzației de greață şi, dacă aş fi fost ahtiată după jocurile de noroc, aş fi pariat o avere că era plină ochi cu cel puțin un sedativ. Voiam să-i văd dosarul – Mila lui Kalr trebuie să-l fi primit între timp. Dar tirana ar fi băgat de seamă că-l cerusem. La urma urmei, Mila lui Kalr îi aparținea lui Anaander Mianaai, care avea cum s-o controleze. Nava observa şi auzea tot ce făceam, iar dacă tirana dorea acea informație, nu trebuia decât s-o ceară. Eu nu voiam să ştie ce anume îmi dădea de bănuit. Ca să spun drept, departe de mine dorința ca bănuielile să mi se adeverească. Preferam să fie neîntemeiate.

Pe moment însă, dacă tirana era cu ochii pe mine – fapt aproape sigur atâta timp cât Mila lui Kalr se afla în sistem –, voiam să afle că nu-mi plăcea deloc că-mi vârâse pe gât o neofită în locul unei persoane care să ştie meserie. Am lăsat-o în plata Domnului pe Tisarwat. În fața mea, pilotul se aplecă spre Cinci şi întrebă în şoaptă şi cu subînțeles: — E totul în ordine? Cinci doar se încruntă, nedumerită.

— E prea multă linişte, adăugă pilotul.

— De atâta timp? întrebă Cinci.

Tot cu subînțeles. Fiindcă se refereau la mine şi nu voiau să-i cer navei să mă anunțe când deveneam subiect de discuție pentru echipaj. Aveam un obicei vechi – de vreo două mii de ani – să cânt orice cântec îmi venea în minte. Sau să-l fredonez. La început, echipajul se arătase descumpănit şi nemulțumit – acest corp, singurul care-mi rămăsese, nu avea o voce foarte frumoasă. Dar se obişnuiseră, şi acum eram uşor amuzată când le vedeam pe unele membre ale echipajului îngrijorate de tăcerea mea.

— Niciun sunet, îi zise pilotul lui Kalr Cinci, cu o scurtă privire piezişă şi o tresărire a muşchilor gâtului şi a umerilor care-mi spuseră că ar fi vrut să se uite în spate, spre Tisarwat.

— Mda, făcu Cinci, fiind de acord, probabil, cu bănuiala neexprimată despre ceea ce m-ar fi putut preocupa. Foarte bine. Anaander Mianaai să vadă şi asta. 

Ann Leckie, Trădare ancilară

Traducere din limba engleză de Petru Iamandi

Editura Paladin, 2020