Guest post: A doua fundație de Isaac Asimov
Invitat special, Georgiana Vlădulescu, autoarea blogului Jurnalul unei cititoare, despre pasiunea ei pentru Asimov:
Cel mai greu de scris sunt recenziile cărților de suflet și pentru mine, A doua Fundație este o astfel de carte. Nu pot decât să încerc să pun în cuvinte impactul pe care acest roman și întreaga serie Fundația a avut-o asupra mea, însă în final, singurele cuvinte care pot reda perfect cât de frumos e acest volum sunt chiar cuvintele care se ascund între coperțile ei.
Nu vreau să rezum povestea pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a o descoperi singuri, însă vă pot spune că întregul roman e o mare ghicitoare. Fiecare rând citit te face să te întrebi unde se află această misterioasă A Doua Fundație, dacă membrii ei vor reuși să readucă evenimentele pe făgașul trasat în Planul lui Seldon sau dacă vor fi descoperiți. Deși reciteam romanul și știam răspunsurile întrebărilor care îi bântuie pe cititori în timpul lecturii, începusem să mă îndoiesc de propriile amintiri, unele teorii ale personajelor părând mult mai logice.
Citind și recitind A Doua Fundație, am avut senzația că Asimov știa exact ce și cum gândesc eu, ba chiar și ce simt în anumite situații și nu doar că știa asta, dar știa și cum să exploateze perfect aceste cunoștințe. În primul volum al seriei, m-a vrăjit cu o lume superbă unde aș vrea să trăiesc, în al doilea mi-a amenințat visul și acum, în acest al treilea roman, forțe oarbe extrem de puternice se confruntă cu o mână de oameni care știu ce trebuie făcut, dar trebuie să controleze extrem de multe evenimente și persoane în moduri extrem-extrem de precise. Tensiunea e mai mult decât palpabilă. Am trăit fiecare rând, am fost cuprinsă de îndoieli și nu o dată m-am întrebat ce se va alege de Planul Seldon pentru că și varianta reluării lui, și varianta distrugerii lui erau la fel de plauzibile.
Știți acele cărți în care te atașezi iremediabil de un personaj și pur și simplu nu te poți abține de la a ține cu el? În cadrul seriei sale, Asimov a reșit să mă facă să iubesc mai mult decât un personaj sau altul, a reușit să mă facă să mă atașez de o Galaxie întreagă, să-mi doresc ca reușita cea mai de preț a omenirii - mii de planete și cvadrilioane de oameni uniți într-un singur sistem întins pe sute de ani lumină - să iasă triumfătoare la finalul romanului. Acest vis al omenirii, Galaxia unită, e atât de impresionant încât a-l vedea împlinit, chiar dacă folosești doar ochii minții, e copleșitor. Au trecut peste 50 de ani de la publicarea acestui roman și totuși, viitorul imaginat de Asimov e la fel de dorit, pare la fel de grandios și cred că va rămâne așa mulți, mulți ani de-acum înainte.
Revenind totuși la această carte, pe lângă întreaga Galaxie transformată în „acasă” pentru toți oamenii din ea, Asimov ne oferă și o privire prin gaura cheii spre pasul următor, spre lumea în care oamenii vor trece în plan secund științele reale și vor începe să se concentreze pe cele mentale, ducând comunicarea la un nou nivel, nivel la care cuvintele vor deveni o formă învechită și greoaie de a transmite un mesaj. Provocarea de a inventa un limbaj nu doar nou, ci și superior celui existent e foarte mare, dar a încerca apoi să explici acest limbaj, a-l reda în așa fel încât să poată fi înțeles ușor, dar să-și păstreze aerul de superioritate, de evoluție... deja nu mai vorbim de provocări, ci de dovezi de măiestrie.
Exact asta a însemnat pentru mine orice carte SF semnată de Asimov: o dovadă de măiestrie nu neapărat din punct de vedere literar, pentru că nu am cunoștințele necesare să-i judec tehnica, stilul și așa mai departe, ci măiestia e dată de modul cum toate aspectele acestui viitor se îmbină și cum totul pare perfect plauzibil, modul în care aspirațiile omenirii sunt aduse la viața, modul în care existența lor e amenințată și modul în care finalul nu e deloc previzibil, toate acestea, puse la un loc, creează sentimentul acela de uimire în sensul bun, de wonder sau de amazement care m-au făcut să iubesc romanul, seria, autorul, genul SF și omenirea în general pentru că dacă există oameni care își pot imagina un asemenea viitor, atunci mai devreme sau mai târziu, vor exista și oamenii care îl vor transforma în realitate.
Cel mai greu de scris sunt recenziile cărților de suflet și pentru mine, A doua Fundație este o astfel de carte. Nu pot decât să încerc să pun în cuvinte impactul pe care acest roman și întreaga serie Fundația a avut-o asupra mea, însă în final, singurele cuvinte care pot reda perfect cât de frumos e acest volum sunt chiar cuvintele care se ascund între coperțile ei.
Nu vreau să rezum povestea pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a o descoperi singuri, însă vă pot spune că întregul roman e o mare ghicitoare. Fiecare rând citit te face să te întrebi unde se află această misterioasă A Doua Fundație, dacă membrii ei vor reuși să readucă evenimentele pe făgașul trasat în Planul lui Seldon sau dacă vor fi descoperiți. Deși reciteam romanul și știam răspunsurile întrebărilor care îi bântuie pe cititori în timpul lecturii, începusem să mă îndoiesc de propriile amintiri, unele teorii ale personajelor părând mult mai logice.
Citind și recitind A Doua Fundație, am avut senzația că Asimov știa exact ce și cum gândesc eu, ba chiar și ce simt în anumite situații și nu doar că știa asta, dar știa și cum să exploateze perfect aceste cunoștințe. În primul volum al seriei, m-a vrăjit cu o lume superbă unde aș vrea să trăiesc, în al doilea mi-a amenințat visul și acum, în acest al treilea roman, forțe oarbe extrem de puternice se confruntă cu o mână de oameni care știu ce trebuie făcut, dar trebuie să controleze extrem de multe evenimente și persoane în moduri extrem-extrem de precise. Tensiunea e mai mult decât palpabilă. Am trăit fiecare rând, am fost cuprinsă de îndoieli și nu o dată m-am întrebat ce se va alege de Planul Seldon pentru că și varianta reluării lui, și varianta distrugerii lui erau la fel de plauzibile.
Știți acele cărți în care te atașezi iremediabil de un personaj și pur și simplu nu te poți abține de la a ține cu el? În cadrul seriei sale, Asimov a reșit să mă facă să iubesc mai mult decât un personaj sau altul, a reușit să mă facă să mă atașez de o Galaxie întreagă, să-mi doresc ca reușita cea mai de preț a omenirii - mii de planete și cvadrilioane de oameni uniți într-un singur sistem întins pe sute de ani lumină - să iasă triumfătoare la finalul romanului. Acest vis al omenirii, Galaxia unită, e atât de impresionant încât a-l vedea împlinit, chiar dacă folosești doar ochii minții, e copleșitor. Au trecut peste 50 de ani de la publicarea acestui roman și totuși, viitorul imaginat de Asimov e la fel de dorit, pare la fel de grandios și cred că va rămâne așa mulți, mulți ani de-acum înainte.
Revenind totuși la această carte, pe lângă întreaga Galaxie transformată în „acasă” pentru toți oamenii din ea, Asimov ne oferă și o privire prin gaura cheii spre pasul următor, spre lumea în care oamenii vor trece în plan secund științele reale și vor începe să se concentreze pe cele mentale, ducând comunicarea la un nou nivel, nivel la care cuvintele vor deveni o formă învechită și greoaie de a transmite un mesaj. Provocarea de a inventa un limbaj nu doar nou, ci și superior celui existent e foarte mare, dar a încerca apoi să explici acest limbaj, a-l reda în așa fel încât să poată fi înțeles ușor, dar să-și păstreze aerul de superioritate, de evoluție... deja nu mai vorbim de provocări, ci de dovezi de măiestrie.
Exact asta a însemnat pentru mine orice carte SF semnată de Asimov: o dovadă de măiestrie nu neapărat din punct de vedere literar, pentru că nu am cunoștințele necesare să-i judec tehnica, stilul și așa mai departe, ci măiestia e dată de modul cum toate aspectele acestui viitor se îmbină și cum totul pare perfect plauzibil, modul în care aspirațiile omenirii sunt aduse la viața, modul în care existența lor e amenințată și modul în care finalul nu e deloc previzibil, toate acestea, puse la un loc, creează sentimentul acela de uimire în sensul bun, de wonder sau de amazement care m-au făcut să iubesc romanul, seria, autorul, genul SF și omenirea în general pentru că dacă există oameni care își pot imagina un asemenea viitor, atunci mai devreme sau mai târziu, vor exista și oamenii care îl vor transforma în realitate.
