Un clasic al literaturii SF nici nu avea cum să nu fie întâmpinat cu căldură de participanții la Clubul de carte Paladin. Iar la final de septembrie am discutat despre unul: inimitabilul Omul invizibil al lui H.G. Wells, căruia Editura Paladin îi dedică o binemeritată serie de autor (în cadrul căreia a mai apărut Mașina timpului, traducere de Mihu Dragomir și Constantin Vonghizas).

Spun inimitabil pentru că, discutând cu colegii, am ajuns cu toții la concluzia, sau mai degrabă presupunerea, că, dacă despre teme clasice s-au mai scris zeci și sute de romane mai mult sau mai puțin reușite (călătoria în timp sau mitul monstrului creat de om și care se întoarce împotriva omului, de exemplu), despre invizibilitate nu prea s-au mai făcut decât filme. La fel, și ele, mai mult sau mai puțin reușite, fie ele și cu acțiunea transplantată în zilele noastre, când un om invizibil nu s-ar mai lovi de dilemele lui Griffin din povestea originală, ci de cu totul alte probleme (și cu intenții de o cu totul altă natură, s-ar putea spune).

De ce oare nu s-au mai scris? S-a epuizat tema? Cam da. E prea reușită povestea lui Wells și orice încercare ulterioară s-ar putea dovedi derizorie, ar cădea în ridicol? Probabil ceva aflat undeva la mijloc. Fără să fie o capodoperă absolută, cartea lui Wells, apărută la final de secol nouăsprezece, trece în revistă cam tot ce s-ar putea scrie despre această extraordinară și, deocamdată, imposibil de realizat invenție: invizibilitatea. Adică dileme morale, aspecte științifice, o minusculă componentă religioasă, moralitatea unei astfel de invenții și o posibilă direcție în care ar putea-o apuca omul și personalitatea lui după o astfel de realizare.

Autorul propune și o explicație științifică, cea a difracției și reflexiei luminii, însă alege să spună o poveste prin prisma personajului principal, savantul Griffin, care, fără a o face din bunătatea inimii sau pentru a ajuta lumea, își distruge organismul și sănătatea mintală pentru a deveni nu un ajutor pentru omenire, ci un individ cu superputeri. Cu ce scop? Să le dovedească celor care au râs de el că e mai capabil decât ei, să poată fura în voie, să se poată strecura oriunde pentru a fura, pentru a se îmbogăți și, când vede că lumea nu îi cade extaziată la picioare, să devină stăpânul ei, să-i dea toți ascultare și să i se închine, să devină, într-un cuvânt, un supraom, căci el și numai el ar putea stăpâni lumea, fiindu-le superior tuturor (și chiar apelând la superputerea sa pentru a-l supune pe un individ mai slab de înger și de caracter să îi facă voia).

Însă un om cu un o minte atât de capabilă se dovedește incapabil să ia în calcul factori simpli, dar imposibil de depășit, cum ar fi faptul că mâncarea pe care o înghite nu devine automat invizibilă ca și el, că ar putea lăsa urme în noroiul prin care aleargă sau i s-ar putea vedea conturul prin ploaie, că ar îngheța de frig fără haine pe el sau ghete în picioare, că s-ar putea lovi de oameni când mulțimile devin prea dense sau că ar putea fi simțit, adulmecat, de mirosul extraordinar al câinilor.

Și că o superputere nu duce automat la căderea în genunchi a tuturor, pentru că teama de necunoscut, de imprevizibil, de ceva nefiresc, nenatural, imposibil de explicat e mai puternică decât orice pe lumea asta. Iar când toate astea sunt coroborate cu un suflet meschin și mărunt, deși ambițiile îi sunt incomensurabile, atunci nici nu e de mirare că oamenii din jur reacționează așa cum o fac în cele din urmă.

Omul invizibil nu este o lectură ușoară ori lesne de înghițit. Pățaniile bietului Griffin, pedepsit de soartă și de ambițiile prea mari, transformat într-un om nu doar invizibil, ci și cu un caracter pervertit de faptul că ajunge să se creadă un soi de semizeu, sunt deloc vesele și parcă ajungi să capeți destul de repede impresia că știi cum se va termina povestea. Cum? Veți afla citind și voi cartea.

H.G. Wells – Omul invizibil, Editura Paladin, 2021, Serie de autor H.G. Wells, trad. Antoaneta Ralian