Nicicând Apocalipsa n-ar fi putut părea mai amuzantă dacă n-ar fi fost imaginată de creatorul Lumii Disc sau al lui (printre multe altele) Sandman. Pe la mijlocul anilor optzeci, doi autori aflați încă la începutul carierei, Terry Pratchett, care tocmai începuse să cunoască o oarecare faimă datorită stilului extrem de acid-amuzant de-a scrie povești pline de miez, și Neil Gaiman, care încă mai cocheta cu cariera de jurnalist și încă nu visa că, ani mulți mai târziu, avea să devină al doilea cel mai celebru „Neil” la o căutare pe Google, au ajuns la o înțelegere, în urma unui interviu în care jumătatea mai tânără a duetului britanic îl lua la întrebări pe autorul Scoțidușilor, să scrie un roman ironico-amuzant despre Apocalipsă.

În urma colaborării lor a apărut Semne bune, un roman satiric de o ironie feroce care ia la puricat mediul, conglomeratele multinaționale, liniile ierarhice, protocoalele armatei, lumea librarilor, fățărnicia vânătorii de vrăjitoare (prin extensie), teoriile conspiraționiste (tunelurile săpate de călugării tibetani, de pildă, sau aterizarea OZN-urilor în locuri vizibile și celebre ori de mult scufundatul continent Atlantida), credința oarbă în religie, fanatismul, iadul și raiul, arhanghelii, demonii, pe Dumnezeu și pe Satan deopotrivă, rânduielile stupide, ierarhiile cretine și multe, multe altele.

Pe scurt, Satan își trimite pe Pământ odrasla, pe Warlock, pentru a provoca Apocalipsa, un eveniment catastrofal care va duce la pieirea oamenilor. De acest lucru trebuie să se ocupe demonul Crowley (trimitere la… Alastair, dacă vă vine să credeți), care în ziua în care se naște Anticristul trebuie să facă un schimb la momentul cuvenit și să se asigure că acesta va crește și va deveni monstrul care va distruge lumea. Socoteala de acasă însă nu se potrivește cu cea din târg, iar în urma unor complicații, și el, dar și îngerul Aziraphale (amândoi sunt excelent portretizați în serial de un Michael Sheen și David Tennant în niște roluri extrem de inspirate), dau greș și-l scapă din vedere pe Anticrist, adică „Adversarul, Distrugătorul de Regi, Îngerul Puțului fără Fund, Măreața Bestie numită Dragon, Prințul Acestei Lumi, Tatăl Minciunilor, Sămânța lui Satan și Lordul Întunericului”.

Lucru pe care îl află abia când, în momentul în care se apropie Apocalipsa, câinele iadului, Cuțu, nici mai mult, nici mai puțin, și-l alege drept stăpân nu pe cel cu care stătuseră cu ochii holbați atât hoardele de îngeri, cât și de demoni, ci pe un banal băiat de unsprezece ani din Tadfield, Oxfordshire, cu nimic deosebit și nu foarte-foarte respectat de către cei trei prieteni ai săi ce împreună alcătuiesc „echipa Adam Young, Adam și Compania, Gașca din Gaura din Carieră, Cei Patru cu Ade­vărat Cunoscuți, Legiunea Supereroilor Adevărați, Gașca de la Carieră, Cei Patru Spioni, Societatea Justițiară din Tadfi­eld, Galaxatronii, Cele Patru Persoane Obișnuite, Rebelii”.

Așadar, ce e de făcut când însăși Apocalipsa este amenințată? Când tremură demonii de frică în subteran, iar funcționarii de rang înalt de Sus simt că rânduiala lucrurilor este amenințată de o stupidă eroare de interpretare a unor semne? Și cine sunt vinovații? Demonul și îngerul, firește, care trebuie să se îngrijească de faptul că Apocalipsa își va urma cursul așa cum s-a stabilit de la începutul timpului (început care v-ar putea surprinde).

Așa că în Tadfield, Oxfordshire, se vor strânge nu doar echipa Adam Young (care locuia deja acolo), ci și Aziraphale și Crowley, plus Anathema Device, vrăjitoare și păzitoarea cărții intitulate Frumoasele și precisele profeții ale lui Agnes Nutter, vrăjitoare, Hastur (demon bubos și păgubos), Newton Pulsifer (funcționar la salarizare și vânător junior de vrăjitoare), sergentul Shadwell (vânător-sergent de vrăjitoare ce sosește călare pe scuterul lui Madam Tracy (desfrânată [doar dimineața, joia, cu programare] și medium), plus persoanele călărețe ale Apocalipsei, adică MOARTEA (Moarte), Războiul (Război), Foametea (Foamete) și Poluarea (Poluare – întrucât Molima a fost distrusă când au apărut antibioticele, așa că locul i-a fost luat de cineva mai inspirat). Locul înfruntării acestor personaje? O bază militară de la marginea satului Tadfield, Oxfordshire.

Povestea curge către un deznodământ previzibil, însă nu destinația e importantă aici, ci călătoria. O călătorie ce străbate o autostradă M25 de coșmar, un adevărat infern pentru șoferii care vor să iasă sau să intre în Londra (asta e cruda realitate), și populată de o serie de personaje care mai de care mai fantasmagorice, mai trăsnite și mai sucite. Traducerea, foarte-foarte inspirată, a reușit să păstreze savoarea unor scriitori aproape neîntrecuți (despre Pratchett se spune că ar fi fost cu adevărat Neîntrecut) în ironii acide și comentarii subtile și nu prea. O parte din participanții la club au zis că se pierde din vedere povestea din cauza nenumăratelor poante. Sau că sunt prea multe fire narative și că acestea se intersectează prea târziu, lucru cu care tind să fiu și eu de acord. Dar, cum spuneam, aici important nu este neapărat deznodământul, satisfăcător, până la urmă, ci mai ales călătoria.

„— Pot să‑mi schimb numele? întrebă Probleme Personale Jenante, care se gândise intens de când vorbise ultima oară. Vreau să fiu Lucrurile Care Nu Mai Funcționează Ca Lumea Nici Măcar După Ce Le‑ai Trântit.

— Bine, poți să ți‑l schimbi. Dar tu, Cap de Porc, nu poți să fii Căsuța Vocală. Alege altceva.

Cap de Porc se gândi bine. Își dorea să nu fi abordat niciodată subiectul. Fusese ca discuțiile despre carieră pe care le avusese în școală. Încercă să se hotărască:

— Tipii cu Adevărat Cool, zise el într‑un târziu. Îi urăsc.

— Tipii cu Adevărat Cool? întrebă Lucrurile Care Nu Mai Funcționează Ca Lumea Nici Măcar După Ce Le‑ai Trântit.

— Da. Știi tu! Genul ăla de indivizi pe care‑i vezi la televi­zor, cu tunsori tâmpite, numai că ale lor n‑arată așa, fiindcă‑i vorba despre ei. Poartă haine largi și n‑ai voie să le zici că‑s labagii. Adică vreau să vă spun că, atunci când văd vreu­nul, îmi vine să‑i împing fața, încet‑încet, printr‑un gard de sârmă ghimpată. Așa gândesc eu. Trase aer adânc în piept. Era convins că fusese cel mai lung discurs pe care‑l ținuse în viața lui. [Cu excepția celui de acum vreo zece ani în care implorase mila completului de judecată.] Uite ce cred eu. Dacă pe mine mă scot din sărite în halul ăsta, probabil că‑i enervează și pe toți ceilalți.

— Mda, zise Cruzime Față de Animale. Și umblă cu oche­lari de soare chiar și când n‑au nevoie de ei.

— Mănâncă brânză stricată și beau tâmpenia aia de bere fără alcool, îl completă Lucrurile Care Nu Mai Funcționează Ca Lumea Nici Măcar După Ce Le‑ai Trântit. Urăsc chestia aia. Ce sens are să bei dacă n‑ajungi să borăști? Așa, m‑am răzgândit. Pot să schimb din nou, să fiu Berea Fără Alcool?

— Nu, la naiba, nu poți! strigă Lovituri Cauzatoare de Moarte. Ți l‑ai schimbat deja o dată.

— Oricum, interveni Cap de Porc, de aceea vreau să fiu Tipii cu Adevărat Cool.

— În regulă, acceptă șeful lui.

— Dacă așa vreau eu, nu văd de ce nu pot să fiu afurisita de Bere Fără Alcool.

— Gura!

Moarte, Foamete, Război și Poluare se îndreptau către Tadfield.

Iar Lovituri Cauzatoare de Moarte, Cruzime Față de Ani­male, Lucrurile Care Nu Mai Funcționează Ca Lumea Nici Măcar După Ce Le‑ai Trântit, care‑și spunea în secret Bere Fără Alcool, și Tipii cu Adevărat Cool veneau în urma lor.” (p. 298-299)

Terry Pratchett & Neil Gaiman – Semne bune, Editura Paladin, 2022, trad. Dan Doboș