Bildungsromanul lui China Miéville, un carusel post-apocaliptic pentru adolescenții din noi și nu numai, se deschide cu o scenă pe care o citești pe nerăsuflate: vânarea unei (era să zic balene albe) cârtițe uriașe ce urmează a fi transformată în potol pentru echipajul unei cârtițiere.

Ce este o cârtițieră și ce caută ea pe urmele unei cârtițe uriașe? te-ai putea întreba, văzând un autor serios pe copertă. Și chiar pe coperta ediției despre care am discutat înainte de târgul Bookfest din luna mai, cu prilejul ediției cu numărul 45 al Clubului de carte Paladin, figurează un soi de rezumat în privința fiarei vânate de echipajul cârtițierei: un cârtițoi gigantic ce poate hali pe nemestecate mai mulți oameni deodată.

Ne aflăm într-un viitor incert al omenirii, pe planeta Pământ ce-a fost vizitată, sedusă și abandonată de niște specii extraterestre care și-au lăsat și nu prea amprenta asupra ei. Mai voalat, așa, se sugerează că mai degrabă oamenii și-au făcut mendrele cu biata planetă și au adus-o într-un hal fără de hal. Acum aventurarea pe afară, în aer liber, nu este deloc lipsită de pericole, ba chiar mortală dacă nu ești bine pregătit. Precum în cer, așa și pre Pământ, cum zice cartea sfântă, întrucât nici subsolul, nici solul de deasupra, nici aerul nu mai sunt ce erau odată, iar acum, dacă subsolul este străbătut de lighioane mortale puse pe măcel, iar cerul, văzduhul, aerul, cum vreți să-i spuneți, prezintă pericole nevăzute, dar cât se poate de reale, fiind înțesat de artefacte cu care nu e înțelept să te joci, solul este străbătut de o rețea nesfârșită de șine de cale ferată ce se întrepătrund, se intersectează, se încalecă și chiar se duelează, creând un adevărat labirint ce acoperă întreaga planetă.

Nimeni nu știe cine le-a construit și de ce, cum a izbutit să o facă și care le e scopul. Noroc cu trenurile adaptate măiestru și vajnicele lor echipaje ce parcurg distanțe nu foarte mari, dar doldora de pericole, între adăposturile care au mai rămas în picioare: așezări desprinse parcă din universul Mad Max, grefate pe cele mai oribile coșmaruri ale scriitorilor de SF post-apocaliptic și altoite pe imaginația unuia dintre cei mai inventivi scriitori de ficțiune speculativă ce și-a făcut apariția în forță chiar înainte de anii 2000 cu poate cea mai tare trilogie new-weird pe care a văzut-o vreodată lumina tiparului: Noul Crobuzon.

S-ar fi putut să existe chiar o tarabă sau două cu obiecte din a treia categorie de recuperări. Vergele imposibile, neascultătoare fizic, care arătau & se comportau așa cum nimic n-ar fi trebuit să o facă. Sham își amintea un astfel de obiect… sau fuseseră trei? Un triskelion Strugațki, îi spusese recuperatorul, fluturându-l ca să-i atragă interesul. Trei vergele negre curbate, plasate la distanță egală, în formă de Y. Bărbatul ținuse una, iar deasupra ei ieșeau în afară celelalte două în timp ce, în centru, unde ar fi trebuit să se unească, nu exista nimic. Nu se atingeau, deși rămâneau împreună oricum le-ai fi scuturat.

Iar chestia aia era o piesă de alt-recuperare. Ceva făcut nu doar cu evuri în urmă, ci & la o depărtare de neimaginat față de cele mai îndepărtate întinderi ale cerului-de-sus. Adusă la marea de fier, folosită & aruncată de unul dintre vizitatorii de pe alte lumi, resturi măturate din poalele cosmice, în cursul anilor de mult trecuți, când planeta aceasta fusese un refugiu ocupat, o haltă pentru aceleași vizite scurte care aprovizionaseră, accidental, cerul-de-sus cu animalele lor. Lumea asta fusese un capăt. Frecventat de vehicule aflate în drum de la un loc imposibil de îndepărtat spre altul, cu gunoaie de aruncat.

Și cum spuneam, povestea lui Miéville este de fapt un bildungsroman. Unul care are în prim-plan un adolescent cu funcție de doftor pe nume Sham Yes ap Soorap (unde ap e un soi de „fiul lui”), cel care își face cu greu loc pe o cârtițieră ce vânează, cum spuneam, ei bine, exact ce-i spune numele: cârtițe gigantice. Un soi de goană după mâncare atunci când mâncarea se poate transforma ea însăși în mâncător. Sham Yes ap Soorap are parte de nenumărate aventuri de-a lungul acestui roman extrem de alert, dar și cu momentele sale de lâncezeală, cum observa un participant la clubul de carte, însă miza adevărată a poveștii nu e povestea în sine, acțiunea, poate nici chiar motivațiile personajului, goana lui după… cunoaștere, până la urmă, nu după comori sau fete, ci lumea extraordinară a lui Miéville.

Un artizan aproape neîntrecut când e vorba să construiască o lume nouă. Cu influențe din Moby Dick sau Cronicile orașelor flămânde a lui Philip Reeve, ca să dau doar două exemple care îmi vin acum în minte, dar cu o doză sănătoasă de inventivitate marcă proprie. Căci exact în asta constă marea provocare la care s-a supus singur scriitorul britanic: să se reinventeze permanent, să scrie ceva nou de fiecare dată, să nu apeleze la extinderi de lumi precedente, deja existente, ci să scrie de fiecare dată altceva. Că îi iese, că nu de fiecare dată, asta doar cititorii o pot judeca. De aceea trebuie să îi citiți cărțile și să stabiliți singuri. Ca el nu sunt prea mulți.

Gândul de a ataca recifurile de recuperare necunoscute, săpăturile, mineritul, plonjatul în țărână, culesul prin litoralul gunoiului străvechi – activitățile acelea îi iuțeau lui Sham sângele prin vine. Dar apoi? Avea întrebări. Unde se sfârșea recuperarea? Ce se întâmpla când o găseai? Cine o folosea pentru ce, când cineva o vindea sau o dădea la schimb altcuiva?

Chiar dacă era mai greu să te gândești la asta, un ultim lucru îl rodea & nu-l putea alunga: de ce, când se gândea la recuperare, Sham începea încântat & termina dezumflat?

China Miéville – Marea de fier, Editura Paladin, 2020, Serie de autor China Miéville, trad. Iulia Anania