Finalul de an 2022 ne-a adus în atenție un volum post-apocaliptic devenit între timp clasic, inclusiv la noi, după cele trei editări la Baricada, Image și, acum câțiva ani, într-o nouă traducere, a Anei-Veronica Mircea, și la Paladin.

Erau anii optzeci și atât literatura, cât și cinematografia erau deosebit de preocupate de tema bombei atomice și de potențialele cataclisme provocate de ea, inclusiv extincția totală sau aproape totală a speciei umane. David Brin merge însă un pic mai departe cu acest roman al său și propune un cumul de factori catastrofici care să întoarcă omenirea din drum și să o facă să regreseze nu la sulițe și arcuri, dar nici foarte departe.

Căci nu este clar ce anume a făcut să mai rămână foarte puțini oameni pe Pământ, doar că s-a nimerit să fie date niște bombe, să fie eliberate niște virusuri periculoase și să aibă loc și niște războaie, inclusiv unul de secesiune în America de Nord, iar de aici lucrurile au luat-o foarte rău la vale, cu largul concurs și al naturii care se săturase să tot fie agresată. Iar oamenii au revenit la unul dintre instinctele primare, cel de supraviețuire, scoțând la iveală fiara din ei și monstrul care este în stare de cele mai hâde și mai abjecte fapte – iar un exemplu elocvent în această privință îl reprezintă holniștii, adepții lui Holn, un fel de Hitler mai modern, dar la fel de înapoiat în gândire, care fac prăpăd în romanul lui Brin și distrug tot ce întâlnesc în cale, fără a ține seama de consecințe.

Deci nu e de mirare că, deși nu suntem foarte mult în viitor, decrepitudinea, înapoierea, faptele atroce, lupta pentru supraviețuire și crimele sunt la ordinea zilei, căci, nu-i așa, unde nu-i ordine e dezordine, și când nu mai are cine să facă ordine și fiecare este pe cont propriu, iar comunitățile izolate care au supraviețuit nu pot trece peste vechile dușmănii pentru a se uni și-a pune umărul la apărare, colaborare și reconstrucție, atunci parcă suntem sortiți pieirii…

Așa consideră și Gordon Krantz, personajul principal al poveștii lui Brin, care are însă parte de un soi de epifanie (apropo, după cum foarte bine a observat cineva de la club, componenta religioasă reprezintă o parte foarte importantă a poveștii) după ce abia scapă cu viață din mâinile unor tâlhari și se hotărăște să reînființeze nobila meserie de poștaș, începând un joc meschin bazat pe minciună și înșelăciune, pretinzând că transmite de colo-colo mesaje de la persoane care au scăpat de fapt cu viață și care încearcă să reia legătura cu cei dragi, dar având în minte un scop nobil (și cine l-ar putea învinovăți pentru ceea ce face, când nu cere în schimbul serviciilor sale decât un pic de hrană și recunoștință?): să îi facă pe oameni să colaboreze încă o dată unul cu altul și să restabilească măcar o mică parte din ordinea de dinainte.

Pas cu pas, cu mână de la mână, târâș-grăpiș, cu holniștii pe urme, capturat, batjocorit, mințit, înșelat, mutilat sufletește și dezamăgit până-n pânzele albe că de fapt mai sunt și alții care s-au gândit la diverse tertipuri (de parcă un meteorit sau o megabombă le-ar fi răpit oamenilor și metehnele), într-o poveste care începe mai lent, dar care capătă viteză până spre final și care culminează cu o înfruntare a titanilor ce lipsește complet din film (apropo, filmul cu Kevin Costner, pe lângă faptul că modifică mult structura cărții și nu prea are multe în comun cu ea, nu are mai nimic interesant în afară de o satisfăcătoare moarte a unuia dintre cele mai detestabile personaje apărute vreodată pe ecran), asistăm la o poveste pe care parcă am mai întâlnit-o, însă sub forme ușor diferite.

Ca de obicei, părerile au fost împărțite, unii spunând că ba acțiunea e prea lentă și personajele principale lipsesc cu desăvârșire, ba că totuși e o poveste interesantă și care pune în discuție teme precum ce-am putea face după un cataclism de o asemenea amploare, am mai putea-o lua de la zero sau dacă ar fi femeile o soluție pentru împiedicarea distrugerii totale, cert este că de fiecare dată când am avut păreri opuse au ieșit dezbateri interesante. Cum a fost cazul și de-această dată cu acest foarte important roman SF al anilor optzeci.

Era aceeași filozofie solipsistă, aceeași promovare a egoului care dezlănțuise turbarea nazistă și pe cea stalinistă. Hegel, Horbinger, Holn – rădăcinile erau identice. Adevăruri deduse, infatuare și certitudine, niciodată verificate în lumina realității.

În America de Nord, holnismul fusese o atitudine extremistă demențială, într-o epocă altminteri de o grandoare fără egal, un atavism al egocentrismului anilor optzeci. Însă o altă versiune a aceleiași concepții malefice, „Misticismul Slav”, pusese realmente mâna pe putere în emisfera opusă. O nebunie care sfârșise prin a arunca o planetă în Războiul de la Sfârșitul Lumii.

David Brin – Poștașul, Editura Paladin, 2013, trad. Ana-Veronica Mircea