— La început au fost șase. Sau cel puțin șase s-au arătat lumii. Olvos, aducătoarea de lumină. Kolkan, judecătorul. Voortya, războinica. Ahanas, agricultoarea. Jukov, farsorul și stăpânul graurilor. Și Taalhavras, constructorul, zise Shara și fața ei străluci de la flacăra din cuptor.

Faceți cunoștință cu zeitățile lumii imaginate de Robert Jackson Bennett în extraordinara serie Orașele divine, al cărei prim volum, Orașul scărilor a apărut la Editura Paladin în traducerea Alinei E. Bogdan. O lume în care divinitățile se amestecau cu oamenii, cărora le-au modificat lumea și destinele după bunul lor plac, capricioase fiind cum sunt toate zeitățile imaginate de oameni de-a lungul istoriei, și în care un războinic legendar a reușit să omoare aceste zeități cu o armă creată de el însuși.

Odinioară, Continentul, stăpânit și ajutat de zei, domina lumea din toate punctele de vedere. Zeii umblau printre oameni, le dăruiau obiecte magice, le construiau orașe, le conduceau destinele, se arătau și milostivi, dar și de o cruzime ieșită din comun, erau mari, tari și periculoși. Până într-o zi, când Continentul a intrat în război cu Saypurul, un arhipelag ce nu părea foarte redutabil, dar al cărui Kaj a inventat o armă care i-a doborât pe zei.

— Cetatea de Scaun a Lumii, continuă ea. Orașul nimănui și orașul tuturor, construit când au decis să se unească. Până la urmă, fiecare zeitate avea orașul său. Kolkashtan pentru Kolkan, Taalhavshtan pentru Taalhavras, Ahanashtan pentru Ahanas, Jukoshtan pentru Jukov și Voortyashtan pentru Voortya. Așa că Bulikovul a fost creat pentru toți.

— Dar ai enumerat doar cinci, spuse Pitry din spatele unei mici grămezi de țelină.

— Corect. Olvos a avut un oraș, odată. Dar a abandonat Continentul imediat ce autoritățile au dorit să se unească. Și când a plecat, adepții ei au părăsit orașul. L-au lăsat pradă cenușei și nisipului, după cum spunea un istoric. Nimeni nu știe unde se afla.

— De ce a plecat? întrebă Mulaghesh.

— Nu se știe cu exactitate. Poate că nu era o zeitate foarte sociabilă. Poate că n-a fost de acord cu ceva. Poate că n-a vrut să facă parte din Marea Expansiune, când Continentul a cucerit aproape toată lumea cunoscută. Oricare ar fi fost motivul, zeitatea a dispărut din istorie. Ultima oară când cineva a văzut-o sau a vorbit cu Olvos a fost în 775.

— Stai puțin. Deci lumea știe de atâția ani că una dintre zeități încă mai trăiește? Credeam că marele Kaj le-a omorât pe toate! zise Mulaghesh.

— Da, dar, mai exact, despre care zeități ți s-a spus că au fost omorâte? Și în ce circumstanțe? spuse Shara și începu să numere pe degete. Pe Voortya a omorât-o în Saypur, în timpul Nopții Nisipurilor Roșii. Pe Taalhavras și pe Ahanas i-a omorât când a debarcat pentru prima oară pe Continent. Și pe Jukov l-a omorât în Bulikov după ce a cucerit orașul. Când ți s-a vorbit vreodată despre asasinarea lui Olvos? Sau a lui Kolkan?...

Și uite așa, v-am spus aproape toată povestea! A, ar mai fi personajele principale, plus niște mici detalii, cum ar fi că aproape toată acțiunea se petrece în Bulikov, orașul zeilor, distrus în mare parte când Kajul a omorât divinitățile, că Shara, care le oferă atâtea detalii prețioase lui Mulaghesh și lui Pitry, este de fapt tartorul întregii povești și că rar găsești un personaj feminin atât de puternic în toată literatura, nu doar în cea speculativă (cinste lui Bennett pentru acest lucru, în toate poveștile sale, nu doar în cea de față, personajele feminine fac legea și sunt extrem de complexe și de credibile), că ea poartă titulatura de Ambasador Cultural, însă este de fapt o spioană a Saypurului trimisă să ancheteze moartea mentorului ei, profesorul Efrem Pangyui (trimis în Bulikov să cerceteze istoria zeităților ucise de Kaj), și că un ajutor de neprețuit i-l oferă uriașul nordic Sigrud, un monstru însetat de sânge, taciturn și mucalit și cu o droaie de secrete și de drame în spate.

Rezultatul? Un melanj de fantasy (ce amintește de lumea slavă și de cea indiană prin numele locurilor și ale personajelor) – nu în sensul clasic al cuvântului – cu urban-fantasy cu parfum de modern (automobile și macarale, oameni buni!, și arme de foc, telegrame și așa mai departe, toate amestecate cu artefactele magice, încă funcționale sau semifuncționale, lăsate în urmă de zei), unde trecutul stă exact la granița prezentului și uneori realitatea alternativă sare pârleazul și dă buzna peste cea prezentă, dar unde tarele și vechile metehne sunt mai prezente ca oricând. (Dar trebuie să știi că dacă corupția e destul de puternică nu mai e corupție – e lege. Nescrisă, nevorbită, dar lege.) Și este extraordinar acest rezultat.

În opinia mea (și a multora), două sunt romanele fantasy despre care se poate afirma că au schimbat fața literaturii de gen între 2011 și 2020. Prin prospețime, idei noi, inserarea discretă (sau mai puțin discretă) de elemente politice, religioase, sociale și socio-economice, dar și prin plasarea în prim-plan a unor personaje feminine demne de admirație și de respect. Primul este extraordinarul Al cincilea anotimp al lui N.K. Jemisin, al doilea este cel de față. Iar despre el vom discuta la următorul Club de carte Paladin, ediția cu numărul 25, vineri 24 septembrie, de la ora 19.30.

Robert Jackson Bennett – Orașul scărilor, editura Paladin, 2017, trad. Alina E. Bogdan