Ben H. Winters: "Poveștile distopice sunt o modalitate de a ne confrunta cu fricile noastre"

Ben H. Winters este un scriitor american, jurnalist, profesor și scenarist. A publicat nouă romane care i-au adus premiile Philip K. Dick şi Edgar, alături de multe alte nominalizări. Bea multă cafea, ascultă muzica lui Bob Dylan și scrie povești horror pentru adolescenți. Consideră că "Ultimul polițist" a marcat cariera sa de scriitor fiind primul roman pe care l-a scris și a cărui poveste îi aparține în totalitate. Încântat de grafica celei mai recente ediții românești a volumului "Ultimul polițist", a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.

Ultimul polițist, Ben H. Winters

Traducere din limba engleză de Dan Doboș

Colecția Paladin Crime Masters, Editura Paladin, 2017

1. Parodii, poezii, romane... Se pare că abordați o mulțime de stiluri literare, că vă simțiți confortabil în mai multe asemenea spații. Este această diversitate stilistică procesul unei evoluții sau e expresia unei ambiții de a vă exprima în moduri diferite, la momente diferite, cu scopuri diferite?

Cred că am scris tot felul de lucruri. Mă atrag mai multe stiluri, iar a trăi ca scriitor înseamnă să riști. Încerci anumite lucruri și funcționează, încerci altele și trebuie să mergi mai departe. Trebuie să dai ce-i mai bun indiferent de tipul proiectului. Am ajuns în punctul în care sunt cu adevărat fericit cu ceea ce fac, adică scrisul unor romane ciudate, misterioase, care au oameni în prim-plan.

2. Pentru publicul din România, sunteți cunoscut pentru romanul „Ultimul polițist”. Pe de altă parte, lumea literară de la noi e foarte avidă, dornică de categorisiri. Ce este „Ultimul polițist”, thriller, mystery, science-fiction?

Mereu l-am considerat un roman crime – da, lumea se sfârșește și este amenințată de un asteroid gigantic, dar acesta e doar cadrul. Povestea este una a unui detectiv și a unei anchete.

3. Dintre toate modalitățile în care se poate sfârși programat civilizația umană, ați ales impactul Pământului cu un asteroid. De ce?

Bună întrebare. Datorită tensiunii unice pe care o creează: sfârșitul se apropie, toată lumea știe acest lucru, vine la o dată anume, dar nimeni nu poate face nimic. Moartea e de obicei subită; diferă de la o persoană la alta, te poți aștepta la ea, dar survine într-un moment imprevizibil. În această carte, moartea este un fenomen mondial, nu numai că este așteptată, se știe exact când vine. Trăirea pe care o transmite situația aceasta e fabuloasă. Sper!

4. De ce credeți că publicul e fascinat de poveștile distopice? E vorba despre o condiționare mai veche a spiritului uman (și Biblia se încheie cu descrierea unei catastrofe) sau e rezultatul unor preocupări ale căror rădăcini se află în prezent?

Nu putem spune că are legătură cu prezentul, pentru că oamenii au iubit dintotdeauna poveștile distopice. Sfârșituri tragice de un fel sau de altul. Cred că e o modalitate de a ne confrunta cu fricile noastre, de a privi în direcții pe care ne străduim de obicei să le ignorăm.

5. Lumea pe care o descrieți, amenințată de o catastrofă iminentă, scoate la iveală natura umană. Cum vedeți o asemenea societate: mai aproape de băieții criminali din „Împăratul muștelor”, de Golding, sau de copiii lui Jules Verne, din „Doi ani de vacanță”, care, naufragiați și ei, se organizează exemplar, pe baza unor norme morale stricte?

Ha! Undeva între, cred. Unul dintre aspectele interesante ale romanului meu, (sper), este diversitatea de sentimente și de acțiuni ale oamenilor, cauzate de iminența catastrofei. Unii oameni trăiesc în "Împăratul muștelor", alții în "Doi ani de vacanță", dar cei mai mulți se află undeva între. Eroul meu, Detectivul Palace, încearcă să rămână bun și să respecte legea. Îi este greu, dar încearcă.

6. Cât din personalitatea dvs. se regăsește în Hank Palace? Sunteți genul de persoană care se concentrează pe ceea ce are de făcut indiferent ce se întâmplă în jur?

O, Doamne, aș vrea eu! Nu. Singurele lucruri pe care le am în comun cu Hank sunt înălțimea și ciudățenia.

7. Ați declarat într-un interviu că „Ultimul polițist” a fost punctul de plecare al carierei de scriitor profesionist. Cum vi s-a schimbat viața și cum trăiți acum?

Am simțit că „Ultimul polițist” este primul roman pe care l-am scris și care s-a născut dintr-o idee în totalitate a mea, reflectând stilul poveștilor pe care vreau să le scriu în drumul meu ca scriitor. Trăiesc cam la fel ca înainte: beau multă cafea, ascult Bob Dylan și îmi fac griji gândindu-mă de unde va veni următoarea idee bună.

Artwork Joseph Laney realizat pentru "World of Trouble", ultimul volum al trilogiei "Ultimul polițist"

Sursa foto: benhwinters.com

8. Dacă, prin absurd, ați fi silit să alegeți între a scrie un roman fără acțiune (story, I mean) și unul fără mesaj, ce ați alege?

Ha! Aș încerca să scriu un roman lung în versuri. Poezia cu rimă e ușor de scris dacă nu trebuie să însemne nimic.

9. În cel mai recent roman, abordați și chestiunea rasismului. E un lucru care vă preocupă în mod special, care reprezintă o problemă adevărată și acută în societatea americană?

Amândouă. Am scris „Liniile aeriene subterane” din supărare că țara mea încă face diferențe între oameni după culoarea pielii și din necesitatea oamenilor albi, ca mine, de a se implica în această problemă. Din păcate, lucrurile nu s-au îmbunătățit în ultimii doi ani de când am publicat cartea – acum avem un președinte care își asumă posturi rasiste. Această problemă a existat în societatea noastră încă de la fondare și va exista, din păcate, pentru încă ceva timp.

10. La ce să ne așteptăm pe viitor de la scriitorul Ben H. Winters?

Voi asculta în continuare Bob Dylan, voi bea cafea și îmi voi face griji. Și la mai multe cărți! Pe lângă trilogia „Ultimul polițist”, puteți citi „Liniile aeriene subterane”, iar noua mea carte, „Golden State” va apărea în ianuarie în Statele Unite. 

A consemnat Catinca Doboș