AVANPREMIERĂ „Metro 2035”, Dmitri Gluhovski

Volumul 3 din seria Metro este aici! Cea mai așteptată carte din portofoliul nostru - Metro 2035 (traducere din limba engleză de Silviu Genescu) este disponibilă cu 30% reducere.

La douăzeci de ani după ce al Treilea Război Mondial a șters omenirea de pe fața pământului, lumea e un cimitir uriaș din care se hrănește rugina. Încercând să se ferească de radiațiile bombelor atomice, supraviețuitorii ai rasei umane se târăsc prin tunelurile metroului din Moscova. Artiom însă refuză să creadă că lumea e cu adevărat pustie. Și dacă, totuși, nu sunt singuri?

Cum altcumva poate fi guvernat omul nostru? Trebuie să i se distragă atenția tot timpul. Dirijat, ca să zic așa. Are nevoie să i se impună o idee oarecare. Are nevoie de dușmani inventați pentru el, în permanență!

Din serie mai sunt disponibile: 

Metro 2033 (traducere din rusă de Antoaneta Olteanu)

Metro 2034 (traducere din limba engleză de Laura Ciobanu)

FRAGMENT

Capitolul 3
Conducta

   Plafonul stației era jos, pe măsura oamenilor. Însă tunelurile nu fuseseră construite pentru oameni: măsurau cinci metri de la un perete la altul, și aceeași distanță exista între podea și plafon.
    Departe, în cealaltă parte a metroului, locuiau oamenii sălbăticiți, care‑și închipuiau că tunelurile erau pasaje săpate prin pământul tare de către Marele Vierme, zeul care a creat Pământul și‑a dat naștere ființelor omenești din burta lui; și numai după aceea oamenii și‑au repudiat Creatorul și au adaptat pasajele propriilor nevoi. Și în locul Viermelui au construit trenuri din metal pentru ei și au scornit minciuna potrivit căreia oamenii au existat de la bun început și n‑a existat niciodată niciun fel de Vierme. De ce să nu crezi într‑un astfel de zeu? Era mai bine adaptat la viața din subteran.
    Tunelurile erau întunecate și înspăimântătoare; apa freatică se scurgea prin ele în pârâiașe ce amenințau să treacă prin căptușeala lor metalică în orice moment și să înghită linii întregi. Pârâiașele eliberau vapori de apă, iar ceața rece împiedica lumina lanternelor să ajungă prea departe. Tunelurile nu fuseseră create pentru oameni, fără nicio îndoială, iar omul nu fusese creat pentru tuneluri.
    Chiar și aici, la numai trei sute de metri distanță de stație, era înfricoșător. Iar oamenii pălăvrăgeau de zor să acopere teama insinuantă.

    Focul încropit din bilete pe jumătate uscate fumega vag.

   Tunelul, desigur, era viu: șuiera și răsufla, aspirând fumul cețos al focului cu plămânii săi ciuruiți, savurându‑l, de parcă fuma o țigară. Fumul se rotocolea și se învârtejea, apoi zbura sus, dispărând în tuburile bronhiale lățoase, năpădite de buruieni, ale coloanelor de ventilație.

   La mică distanță, se afla drezina cu care sosise schimbul. Până la stație erau trei sute de metri. Dacă cineva înainta spre Expoziției, ieșind din bezna dinspre nord, garda trebuia să suporte partea cea mai grea a atacului, sacrificându‑și viața dacă era necesar, și să trimită un „supraviețuitor“ în stație. Să‑i avertizeze pe oameni, astfel încât copiii să aibă timp să se ascundă, iar femeile să pună mâna pe arme și să se alăture bărbaților care blocau intrarea cu propriile lor trupuri.
   Întotdeauna metoda dădea rezultat: din acest motiv Expoziției se afla încă aici și continua să fie locuită după douăzeci și cinci de ani. Însă în ultimii ani, dacă cineva își făcuse apariția în zonă, fusese numai din greșeală. Amenințarea finală, îngrozitoare, atât pentru stație, cât și pentru întregul metrou, Întunecații, dispăruse, anihilată de un baraj de rachete, acum doi ani.
    Și toată lumea din stație își amintea cine‑i salvase de brutele acelea: Artiom.
    La nord de Expoziției, exista acum numai un șir de stații goale, înghețate, prima fiind Grădina Botanică. Aceasta era foarte aproape de suprafață și ușile etanșe, care trebuiau să izoleze lumea de sus de cea de jos, erau larg deschise și sparte. Era imposibil să trăiești în Grădina Botanică, iar oamenii nu erau interesați de ceea ce exista dincolo de ea. Așa că limita la care se întindea lumina din tabără marca sfârșitul precis al lumii. Orice altceva dincolo de ea era spațiul exterior.

    Santinelele stăteau acolo, ferite de vid prin saci cu nisip, ridicați ca niște parapete. Kalașnikoavele lor erau aranjate în piramidă, sprijinindu‑se una de alta. O oală înnegrită și cu smalțul sărit pe alocuri își încălzea burta la flăcări.

    Artiom se așeză cu fața întoarsă spre foc și cu spatele la golul tunelului. Îl puse pe Homer să stea în dreapta sa, lângă el. Îl adusese intenționat pe vizitatorul său în acest gol tăcut, pentru că nu voia să asculte povestea bătrânului lângă biciclete, în fața tuturor. Nu o putea asculta totuși în absența oricărui martor, dar măcar aici erau cât mai puțini posibil.
— N‑ar trebui să stai cu spatele la conductă, șuieră Levașov spre el.
    Însă la momentul acela Artiom chiar avea încredere în conductă. Învățase s‑o dibuie.

   Ceilalți luaseră loc în așa fel încât să‑și poată țină ochii ațintiți spre gura tunelului. Homer fusese avertizat să‑și spună povestea cu voce scăzută, să nu‑i agite, însă bătrânul nu știa să facă lucrurile în liniște.
— Orașul se cheamă Zorii Polari. Este undeva prin peninsula Kola. În apropiere se află o centrală nucleară… și care funcționează, fii atent la asta. Stația de metrou are o sursă de energie operațională, valabilă pentru câteva sute de ani. Pentru că alimentează doar un singur oraș. Iar orașul a fost transformat într‑o fortăreață. Au construit o baricadă din bușteni și alte fortificații. Au pus la punct lucrări solide de apărare. În apropiere erau unități militare care păzeau centrala atomică, iar garnizoana din Zorii Polari a fost alcătuită din ele. Zona din apropierea centralei este letală… Nordul Îndepărtat. Însă rezistă. Centrala le asigură lumină și căldură… pentru agricultură. Așa că…
— Încetează cu născocirile astea! strigă Levașov din cealaltă parte a focului de tabără.

    Avea ochii roșii, urechile cărnoase și mustața dezordonată, cu vârfurile orientate în sus.
— Despre ce dracu’ de zori vorbești tu acolo? După Botanică, nu mai trăiește nimeni în tunel, doar câinii sălbăticiți! De parcă nu ne‑ajungea un zărghit, acum a mai apărut unul!
— Au clubul lor de‑acum, zise Armencik, făcând cu ochiul și scobindu‑se între dinți cu unghia, scoțând dintre ei un fragment de șorici de porc. Clubul Visătorilor Pânzelor Purpurii și al Romanticilor.
— Cine a recepționat semnalul? Cine‑a vorbit cu ei? întrebă Artiom, uitându‑se la barba bătrânului și la buzele sale în mișcare, încercând să le citească de parcă ar fi fost surd.
— Eu…, începu Homer. Eu însumi sunt din partea aceea a lumii. Din Arhanghelsk. Așa că am continuat să sper că voi găsi pe cineva, gândindu‑mă că poate și ai mei au supraviețuit. Am continuat să ascult și să caut. Și, în cele din urmă, am găsit ceva. Nu era din Arhanghelskul meu, asta‑i adevărat. Însă Zorii Polari! Un oraș întreg, îți poți închipui? La suprafață! Apă caldă, lumină… Cel mai fascinant este că acolo există și o bibliotecă electronică, intactă încă. Stocată magnetic și pe CD‑uri. Toată literatura lumii și cinematografia… Înțelegi? Au toată electricitatea necesară…
— Care‑i lungimea de undă? Ce frecvență? întrebă Artiom dintr‑odată, întrerupându‑i relatarea.
— Deci, e un soi de Arcă a lui Noe, care n‑a salvat toate animalele, două câte două, ci întreaga cultură a civilizației…, continuă bătrânul, ca și cum nu auzise.
— Când a avut loc contactul? Cât de frecvent a fost? Unde era localizată stația ta de radio? Ce fel de echipament era? De la ce înălțime ai recepționat semnalul? De ce n‑a mers nimic când am încercat eu?
   Bătrânul se așteptase la o discuție, nu la un interogatoriu: o conversație plăcută, lângă foc. Însă Artiom își dorea momentul acesta prea mult ca să‑l risipească cu plezanterii bonome. În primul rând trebuia să se asigure că totul era adevărat.
    Știa totul despre mirajele amăgitoare care bântuiau prin deșertul de la suprafață. Nu voia să le admire; voia să le atingă, să creadă în ele.
— Ei?
    Nu ceda, continua să forțeze: nu‑l putea lăsa pe bătrân să‑i scape din strânsoare.
— Amintește‑ți exact! De ce nu funcționează și pentru mine treaba asta?
— Eu…, începu Homer, plescăind din buze și chibzuind, întorcându‑și ochii spre întuneric și, în cele din urmă, cedând. Nu știu.
— Ce vrei să spui cu „nu știu“? Cum e posibil ca tocmai tu să nu știi? Dacă tu ai recepționat semnalul?
    Bătrânul se foi puțin, stânjenit, apoi mărturisi, ticălosul:
— Nu eu l‑am recepționat. Eu doar l‑am întâlnit pe omul ăsta. Un operator radio. El mi‑a povestit.
— Unde? Unde l‑ai întâlnit? În ce stație?
    Bătrânul oftă și mai mult.
— Teatralnaia, cred. Stația Teatralnaia.
— Bagi la înaintare cel mai fierbinte loc din metrou, așa‑i?
    Crezi că mă sperie ideea să mă duc acolo să verific chiar eu?
— Nu mă gândesc nicidecum la așa ceva, tinere, spuse Homer cu demnitate.
— Când?
— Acum câțiva ani. Nu‑mi amintesc.
    Nu‑și amintește.
   Singura dată când Artiom mai auzise vocea îndepărtată și slabă a cuiva, între pauzele zdrențuite dintre fâsâiturile și fluierăturile undelor radio, i se întipărise în minte pentru totdeauna; chiar și acum nu trebuia decât să înceapă să asculte, ca să‑i răsune în urechi sunetul acela, ca vocea stinsă a mării ascunsă într‑o scoică. Cum ar putea cineva să uite așa ceva?
   Cum ar putea cineva să viseze întreaga viață să scrie o carte pentru descendenții săi, pentru generațiile viitoare, astfel încât acele generații să știe de unde au venit și să nu‑și piardă visul pentru ca, într‑o zi, să revină la suprafață, dar să nu‑și amintească fiecare detaliu legat de așa ceva?

    Și cu Teatralnaia la fel.
— Minți, zise Artiom aproape sigur. Nu vrei altceva decât să‑mi placă de tine.
— Greșești. Eu, pur și simplu…
— Vrei să‑mi placă de tine, ca să‑ți spun tot. Toată povestea mea. Te‑ai decis să mă atragi de partea ta, da? Ai încercat să‑mi găsești punctul slab și ți‑ai înfipt cangea acolo… Da?
— Bineînțeles că nu! Este vorba de un eveniment absolut real.
— Mai termină cu asta!
— Oh, făcu și Armencik, cel cu nasul încârligat, trăgându‑și satisfăcut mucii. Visătorii se contrazic care visare‑i mai visătoare.
    Nervos pe sine însuși și pe mincinosul acela bătrân și prost, Artiom își lăsă capul pe sacul de nisip ciuruit de gloanțe și strânse pleoapele. Mitoman blestemat. Imediat ce sufletul prinde o crustă și se vindecă, apare cineva care ți‑o smulge.
    Bătrânul se încruntă și nu încercă să‑l facă să se răzgândească.
    Dă‑l naibii oricum!
   Nu‑și mai spuseră niciun cuvânt până la terminarea plantonului. Când intrară în stație, Artiom nici măcar nu schimbă vreo privire cu el, în semn de rămas‑bun.

Dmitri Gluhovski, Metro 2035

Traducere din limba engleză de Silviu Genescu

Editura Paladin, 2020