Avanpremieră: „Cronicile din Amber #1. Nouă prinți din Amber”, Roger Zelazny

Cartea „Nouă prinți din Amber”, primul volum din seria „Cronicile din Amber” de Roger Zelazny, este disponibilă pentru precomandă cu 20% reducere. 

 

Sinopsis: 

 

Cred că prețul pentru a fi un prinț al Amberului este că nu poți să ai niciodată încredere în tine însuți.

Se spune că cei mai înverșunați dușmani îți sunt chiar vechii prieteni, dar Corwin duce războiul pe un front mult mai personal. Frații și surorile sale, sânge din sângele lui, sunt inamicii de moarte ai moștenitorului din Amber. Însă oare numai el e îndreptățit la tron? Tărâmul plin de magie al Amberului se pregătește pentru o bătălie de proporții, oferind forțelor întunecate prilejul ideal de a pune stăpânire pe regat. 

 

În seara asta o să-ți sug măduva din oase, mi-a zis. O să le golesc și o să le fac fluiere. Și, în timp ce voi cânta la ele, spiritul ți se va chirci în chinuri fără de trup.

 

Citește mai jos un fragment în avanpremieră:

 

Capitolul 2

 

     Era cam ora opt când taxiul m-a lăsat la o intersecție oarecare din cel mai apropiat oraș. Am plătit cursa și am mers pe jos cam douăzeci de minute. M-am oprit apoi la un birt, m-am așezat la o masă și am comandat suc, două ouă, pâine prăjită, șuncă și trei cești de cafea. Şunca era prea unsuroasă.

     După ce am servit micul dejun nu mai puțin de-un ceas, am luat-o din loc iarăși, am găsit un magazin de îmbrăcăminte și am așteptat să se facă nouă și jumătate, ora deschiderii.

     Am cumpărat pantaloni, trei tricouri, o curea, lenjerie intimă și o pereche de pantofi care mi se potriveau. Am mai luat de-acolo o batistă, un portofel și un pieptene de buzunar.

     Pe urmă am găsit o autogară și m-am suit într-un autobuz cu destinația New york. N-a încercat nimeni să mă oprească. Aparent nu mă căuta nimeni. 

     Așezat acolo, privind peisajul rural zugrăvit în culorile toamnei și suflat de vânturi tăioase sub cerul luminos și rece, am trecut în revistă tot ce știam despre mine și despre situația în care mă aflam. 

     Fusesem înregistrat la Greenwood sub numele Carl Corey de către sora mea, Evelyn Flaumel. Asta se întâmplase după un accident ce avusese loc cu aproximativ cincisprezece zile în urmă, în care suferisem fracturi ale oaselor, care acum nu mă mai stânjeneau defel. Nu mi-o aminteam pe Evelyn. Personalul de la Greenwood fusese instruit să mă țină într-o stare pasivă și se înfricoșaseră de brațul legii când scăpasem și-i amenințasem. Bun. Așadar cineva se temea de mine, din nu se știe ce pricină. Aveam să joc, atunci, cartea asta.

     M-am silit să-mi amintesc amănuntele accidentului, am zăbovit pe acest subiect până m-a luat durerea de cap. Nu fusese un accident. Așa simțeam, deși nu știam de ce. Dar urma să aflu odată și-odată, iar cineva avea să plătească pentru asta. Şi chiar cu vârf și îndesat! O furie, o mânie grozavă mi se umfla în piept. Oricine încercase să-mi facă rău, să mă folosească, o făcuse pe riscul său și-avea să-și capete plata după merit, indiferent cine va fi fost. Simțeam o dorință intensă de a ucide, de a-l distruge pe cel răspunzător și mai știam că nu era pentru prima oară în viață când avusesem sentimentul ăsta. Ştiam că mă mai lăsasem pradă lui în trecut. Mai mult decât o dată.

     Mă uitam pe geam, priveam cum cad frunzele moarte. 

    Când am ajuns în metropolă, cel dintâi lucru pe care l-am făcut a fost să intru în prima frizerie, să mă tund și să mă bărbieresc, iar al doilea să-mi schimb cămașa și maieul în toaleta bărbaților, fiindcă nu suport să mă gâdile pe ceafă fire de păr tăiate. Pistolul care aparținea tipului fără nume de la Greenwood era în buzunarul drept al hainei. Presupun că, dacă cei de la Greenwood ori soră-mea voiau să mă salte, m-ar fi putut acuza că port armă fără permis. Însă am decis s-o păstrez. Mai întâi trebuia să mă găsească, și voiam un motiv. Am hăpăit grăbit ceva la prânz, am schimbat metrouri și autobuze vreo oră, apoi am luat un taxi până la locuința din Westchester a lui Evelyn, sora mea în acte și, speram eu, un impuls pentru memorie.

     Decisesem deja, înainte să ajung, cum să abordez situația.

     Așa că atunci când ușa uriașei case vechi s-a deschis ca răspuns la bătăile mele, după o așteptare de vreo treizeci de secunde, știam ce-o să zic. Mă gândisem la asta în timp ce străbătusem aleea pietruită, lungă, șerpuitoare și albă, printre stejarii întunecați și arțarii deschiși la culoare, ale căror frunze uscate se sfărâmau sub pașii mei, simțind răceala vântului pe sub gulerul ridicat al jachetei, pe ceafa ce abia-mi scăpase de părul de prisos. Mirosul loțiunii de păr se amesteca cu un iz umed ce venea de la vițele de iederă care acopereau zidurile clădirii vechi, de cărămidă. Nu percepeam nimic familiar. Nu cred că mai fusesem vreodată acolo.

     Bătusem la ușă și, ca răspuns, ceva rezonase.

     Îmi vârâsem apoi mâinile în buzunare și așteptam.

     Când ușa s-a deschis, am zâmbit și-am înclinat din cap către fata în casă cu chipul plin de alunițe, cu tenul negricios și cu accent portorican.

     — Da? a zis.

     — Aș dori s-o văd pe doamna Evelyn Flaumel, te rog.

     — Cine să spun c-o caută?

     — Fratele ei, Carl.

     — A, intrați, vă rog.

     Am pătruns într-un vestibul a cărui podea era un mozaic de lespezi mărunte de culoare turcoaz și roz-deschis, cu lambriuri de mahon și o jardinieră plină de plante cu frunze mari ce ocupa o despărțitură din stânga. Deasupra, un cub de sticlă și email arunca o lumină galbenă.

     Fata a plecat, iar eu căutam să-mi agăț privirea de ceva familiar.

     Nimic.

     Așa c-am așteptat.

     Nu peste mult timp, fata s-a întors, a zâmbit, a plecat capul și a zis:

     — Vă rog să mă însoțiți. Vă așteaptă în bibliotecă.

     Am urmat-o, am urcat trei trepte și-am parcurs un coridor pe lângă două uși închise. A treia ușă din stânga era deschisă și servitoarea mi-a făcut semn să intru. Am intrat, apoi m-am oprit în prag.

     Ca toate bibliotecile, încăperea era plină de cărți. Mai erau acolo și trei tablouri, două ale unor peisaje liniștite, bucolice și altul înfățișând o imagine calmă a mării. Pe dușumea era o mochetă groasă, verde. Lângă biroul uriaș se găsea un glob pământesc mare, cu Africa îndreptată spre mine, și în spatele său o fereastră cât peretele, formată din opt canaturi de sticlă. Însă nu din cauza lor mă oprisem.

     Femeia din spatele biroului purta o rochie cu guler larg și decolteu în V, de culoare albastru-verzui, avea părul lung, tuns cu breton, de un amestec între nuanța roșiatică a norilor la apus și tenta unei flăcărui de lumânare într-o încăpere întunecată. Era culoarea ei naturală, știam asta cumva, iar ochii, în spatele unor lentile de ochelari de care nu credeam să aibă nevoie, erau la fel de albaștri ca lacul Erie la ora trei după-amiaza, pe timp de vară; culoarea zâmbetului ei abia schițat se potrivea cu părul. Şi totuși niciunul dintre aceste motive nu era cel pentru care mă oprisem în loc.

     O știam de undeva, deși nu puteam spune de unde.

     Am înaintat, zâmbind la rându-mi.

     — Bună, am zis.

   — Stai jos, te rog, a spus arătând către un fotoliu cu rezemători mari și spătar înalt, voluminos și portocaliu, un pic înclinat pe spate, exact de felul celor în care-mi plăcea să mă tolănesc.

     Așa am și făcut, lăsând-o să mă cerceteze cu privirea.

     — Mă bucur să văd că ți-ai revenit.

     — Şi eu la fel. Ce mai faci?

     — Bine, mulțumesc. Trebuie să spun că nu mă așteptam să te văd aici.

     — Ştiu, am mințit fără să clipesc, dar uite-mă, am venit să-ți mulțumesc pentru dragostea și grija de soră.

     Am strecurat o notă de ironie în frază, ca să-i observ reacția.

    În clipa aceea, în cameră a intrat un câine enorm – un ogar irlandez – care s-a ghemuit în fața biroului. A mai apărut unul, care a dat de două ori înconjurul globului înainte de a se lungi pe jos.

     — Ei bine, a zis răspunzându-mi cu egală ironie, măcar atât am putut să fac pentru tine. Ar trebui să nu mai conduci cu atâta nesăbuință.

     — Pe viitor, o să fiu mai atent, promit.

     Nu știam în ce fel de joc intrasem, dar de vreme ce ea nu știa că eu nu știam, am decis să-i storc orice informații aș fi putut. 

     — M-am gândit c-o să vrei să știi în ce stare sunt, așa c-am venit ca să vezi cu ochii tăi.

     — Da, eram curioasă, a răspuns. Ai mâncat?

     — Un prânz ușor, acum câteva ore.

     A chemat-o pe fata în casă și a cerut mâncare. Apoi a continuat:

     — Mă gândeam eu c-o să pleci de la Greenwood de capul tău când aveai să fii în stare, dar n-am crezut să fie așa de repede totuși, și nici c-o să vii aici.

     — Ştiu, am zis, de asta am și făcut-o. Mi-a oferit o țigară, am luat-o, apoi am aprins-o și pe a ei, și pe a mea.

     — Mereu ai fost imprevizibil, mi-a spus în cele din urmă. Şi cu toate că asta ți-a fost de folos în trecut, n-aș băga mâna în foc c-o să te ajute și acum.

     — Ce vrei să spui?

    — Miza e mult prea mare pentru o cacealma și cred că asta încerci, cu sosirea ta aici. Mereu ți-am admirat curajul, Corwin, dar nu fi nerod. Ştii cum stau lucrurile.

     Corwin? Am trecut numele în catastif, sub „Corey“.

     — Poate că nu știu, am zis. Am dormit ceva, ai uitat?

     — Vrei să spui că n-ai reluat legătura?

     — N-am avut ocazia de când m-am trezit.

     Şi-a aplecat capul într-o parte și și-a mijit ochii minunați.

    — Imprudent, a zis, dar posibil. Posibil, da. S-ar putea să vorbești serios. S-ar putea. O să presupun că așa stau lucrurile deocamdată. În cazul ăsta, se prea poate să fi făcut un lucru isteț, un lucru care să-ți apere pielea. Lasă-mă să mă gândesc. 

     Am tras din țigară, sperând să mai zică ceva. Însă n-a făcut-o, așa c-am decis să mă folosesc de ceea ce părea un avantaj obținut în acest joc pe care nu-l înțelegeam, cu jucători pe care nu-i știam, pe mize de care n-aveam habar.

     — Faptul că-s aici spune ceva, am zis.

     — Da, a spus ea, știu. Dar ești deștept, și asta ar putea indica mai mult decît un lucru. Vom trăi și vom vedea.

     Să așteptăm ce? Să vedem ce? Ce fel de lucru?

     Apoi au venit fripturi și-o carafă cu bere, așa că am fost temporar eliberat de necesitatea de a emite afirmații generale și criptice pe care ea să le poată socoti subtile sau prudente. Friptura era numai bună, rozalie pe dinăuntru și zemoasă. Am rupt cu dinții din pâinea proaspătă, cu crustă tare, și, însetat, am dat pe gât berea cu poftă. A râs, văzându-mă cum înfulec, în vreme ce-și tăia mâncarea în dumicați micuți.

     — Îmi place cheful tău de viață, Corwin. E unul dintre motivele pentru care tare n-aș vrea să te desparți de ea.

     — Şi eu la fel, am bolborosit.

     În vreme ce mâncam, am măsurat-o din priviri. Am văzut-o parcă aievea într-o rochie lungă, verde ca marea, cu umerii goi. În spatele nostru se cânta, se dansa, se auzeau voci. Eu purtam negru, argintiu și… Vedenia s-a destrămat. Însă era o amintire adevărată, știam asta, și am blestemat, în sinea-mi, că nu-mi aminteam totul. Ce-mi spusese, în rochia ei verde, mie, în negru și argintiu, în acea noapte, prin zvonul de muzică, dans și voci?

     Am mai turnat bere din carafă și am decis să-mi verific vedenia.

     — Ţin minte o noapte, am zis, când erai toată în verde și eu îmi purtam culorile. Ce plăcut părea totul… și muzica…

     Pe chipul ei s-a instalat o expresie nostalgică, netezindu-i obrajii.

     — Da, a zis. Ce vremuri bune, așa-i?… Chiar n-ai ținut legătura?

     — Pe cuvânt de onoare, am zis încă în beznă.

     — Lucrurile s-au înrăutățit mult, iar în Umbre există mai multe orori decât s-ar fi gândit cineva…

     — Şi…? am insistat.

     — El încă are de furcă, a încheiat apoi.

     — Ah. 

     — Da, și o să vrea să știe unde te situezi.

     — Chiar aici.

     — Adică…

    — Deocamdată, i-am spus poate prea repede, fiindcă ochii ei s-au mărit. De vreme ce încă nu știu cum se prezintă pe deplin lucrurile…

     — Aha.

     Ne-am terminat apoi friptura și berea, și le-am dat oasele câinilor.

     După aceea am băut cafea și-am început să simt în mine o căldură frățească, însă am stăvilit-o.

     — Şi ceilalți? am întrebat.

     Putea să însemne orice, însă părea o întrebare neprimejdioasă.

     M-am temut, o clipă, că o să mă întrebe la ce mă refer. S-a rezemat însă de speteaza scaunului, a ridicat privirea spre tavan și-a zis:

     — Ca întotdeauna, nu se mai aude nimic nou. Poate că felul în care ai procedat tu a fost cel mai înțelept. Mă bucur și eu de asta. Dar cum să uiți vreodată… gloria?

     Am plecat ochii, fiindcă nu eram sigur ce transmitea privirea lor.

     — Nu poți. Nu este cu putință să uiți.

     A urmat o tăcere lungă, încordată, după care a întrebat:

     — Mă urăști?

     — Sigur că nu, am reacționat. Cum aș putea… ținând cont de situație?

     Asta a părut să-i placă; a zâmbit arătându-și dinții, care erau foarte albi.

     — Bine, și mulțumesc. Ești, în orice caz, un adevărat cavaler.

     Am înclinat capul, cu un zâmbet subțire.

     — O să-mi sucești capul.

     — Nu prea cred, a zis, ținând cont de situație.

     Şi m-am simțit stingherit.

     Simțeam încă furia și mă întrebam dacă ea știe către cine trebuia să o îndrept. Simțeam că știe. Am luptat cu dorința de a o întreba chiar în clipa aceea și m-am abținut.

     — Ei bine, ce propui să facem în continuare? a întrebat într-un târziu, la care i-am răspuns pe loc:

     — Sigur, nu ai încredere în mine…

     — Cum am putea avea noi încredere?

     Eram hotărât să-mi amintesc în ce consta acel „noi“.

     — Bine, atunci. Deocamdată, sunt dispus să mă pun sub supravegherea ta. O să rămân aici, unde poți să fii cu ochii pe mine.

     — Şi-apoi?

     — Apoi? Mai vedem.

     — Şiret, foarte șiret. Şi mă pui într-o poziție bizară. (Spusesem asta fiindcă n-aveam încotro să mă duc, iar banii obținuți prin șantaj nu aveau să mă țină prea mult.) Da, sigur că poți rămâne aici. Dar te avertizez – și zicând asta și-a trecut degetele peste ceva ce crezusem că-i un pandantiv pe care-l purta la gât, prins de un lănțișor – ăsta e un fluier cu ultrasunete pentru câini. Donner și Blitzen, aici de față, mai au patru frați și toți sunt dresați să se ocupe de cei care îmi dau de furcă. Răspund cu toții la fluierul meu. Așa că să nu te-apuci să umbli prin locuri pe unde n-o să fii dorit. Dacă suflu o dată sau de două ori, până și tu o să le cazi pradă. Rasa lor e motivul pentru care nu mai există lupi în Irlanda, să știi. 

 

 

 

Roger Zelazny, Cronicile din Amber #1. Nouă prinți din Amber

 

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

 

Editura Paladin, 2019