Fumatul permis!

Lansate la distanţă de doar cîteva săptămîni, antologia de faţă apare citată, ca work in progress, în substanţialul eseu al lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Ultimele subcapitole sînt dedicate dependenţei de alcool, tutun şi narcotice din literatura contemporană, dar, cum am spus în recenzia respectivă, deşi abordează inclusiv cultura pop (cu exemple de versuri din rock şi din hip-hop), Andrei Oişteanu este mai degrabă enumerativ, decît analitic, nu mai „decantează“ bibliografia în sinteză, ci se mulţumeşte – în mod asumat, de altfel – să ofere doar cîteva sugestii de cercetare. Tema alcoolului în literatura română contemporană, de pildă, este generoasă şi ar fi păcat să nu fie adjudecată cît mai curînd de vreun eseist harnic, care să pună în aceeaşi ecuaţie romane precum Iluminare (2007) de Ioan Lăcustă şi volume de poezie scrise de Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, V. Leac sau Radu Vancu. Cît despre tutun, cîteva informaţii despre epocile trecute decupate din cartea lui Andrei Oişteanu merită alipite aici. De exemplu, Nicolae Mavrocordat este autorul, la începutul secolului al XVIII-lea, al primului „Discurs împotriva tutunului“. Au urmat apoi mai multe perioade de prohibiţie, tot mai dese în epoca modernă: conform notelor Prinţului Nicolae Suţu, pe la 1825, pe străzile Braşovului, fumatul era interzis, astfel că „oricine se credea îndreptăţit să smulgă pipa contravenienţilor“. Antologia de faţă nu este străină de chestiunea prohibiţiei fumatului, fiind de două ori provocatoare. În primul rînd pentru că apare în plină cruciadă europeană împotriva fumatului în spaţiile publice, apoi pentru că mizează pe ambiguitatea dintre fumatul tutunului şi al marijuanei/haşişului, aşa-zisele droguri uşoare care, de altfel, pot fi consumate legal, în acest moment, în cel puţin şapte ţări europene: Olanda, Danemarca, Belgia, Portugalia, Elveţia, Italia şi Spania. 

Dacă, în finalul eseului său, Andrei Oişteanu citează din versurile trupei Paraziţii („Dacă vorbim de droguri, / mai întîi excludem iarba“), în antologia coordonată de Andra Matzal, Cheloo este invitat să-şi amintească primul fum, numai că artistul se limitează să vorbească despre tutun şi nu zice nimic despre iarbă. Precauţie pe care Vasile Ernu (cu o descriere în detaliu a confecţionării şi funcţionării unui bulibuleator/bong) şi Mitoş Micleuşanu nu şi-o iau, confesiunea hard-core a acestuia din urmă despre consumul de ketamină depăşind chiar tema volumului şi făcînd notă discordantă în această carte, altfel, surprinzător de cuminte, unde iarba abia se simte din tutun: „De-a lungul timpului am mai încercat cîte ceva, dar cu adio repejor. Amfetamina e primitivă, orgasm prelungit – sevraj împuţit. Degenerativ din toate punctele de vedere! Ecstasy are un potenţial expansiv de comunicare şi destrăbălare, dar te cariază la propriu. Dacă nu uiţi de sintetice, îţi cad dinţii. Eu am uitat de ele demult, dar dinţii tot mi s-au rărit. Cocaina e un kitsch, are o singură dimensiune, transpiraţie cerebrală. 1D pentru melteni de lux...“ (Ca o paranteză, sper că s-a remarcat contribuţia majoră la literatura narcotică românească a basarabenilor! Iar ca o ironie: textul lui Vasile Ernu, „Ariciul în ceaţă“, remarcat de mine pentru stranietatea sa în Bookătăria de texte şi imagini, antologia pentru copii a Clubului Ilustratorilor, aflu din acest Primul meu fum că este, de fapt, metatextul unui trip.) 

Ca şi în cazul antologiei Prima mea beţie, interesul celor 26 de texte adunate în acest volum este mai degrabă antropologic. Primul fum stă în acelaşi timp sub semnul interdicţiei şi al iniţierii, este un act deopotrivă interzis dar şi ritualic. Primele ţigări sînt furate (de la părinţi), primite (de la cei din anturaj), cumpărate la bucată sau de la contrabandişti, confecţionate din chiştoace şi hîrtie de ziar. Primele ţigări se fumează în gaşcă, asistat sau în solitudine, în toaletele şcolilor, în spatele blocurilor, în tabere, la party-uri, în cămine studenţeşti şi, de cele mai multe ori, necesită strategii ale disimulării, precum şi o recuzită a ascunderii şi a ştergerii urmelor. Aproape fără excepţie, ţigara fascinează, este fetişizată ca obiect interzis şi chiar obsedează, iar practica fumatului este, de la caz la caz, simbolică, creează complicitate sau ierarhii, capătă rol social, devine act rebel, agent creativ, statement artistic, tabiet sau întreţine un mod de viaţă. Important este, de fiecare dată, decorul/contextul: cărţi, muzică (rock, metal, hip-hop), alcool. Cum bine scrie Andra Matzal în textul introductiv, intitulat „Cea mai benignă dintre intoxicările curente“, „cele 26 de texte sînt, de fapt, zoom-uri asupra avatarurilor fumatului în contexte foarte diferite“, întrucît autorii au vîrste cuprinse între 30 şi 70 de ani (seniorii fumatului fiind Livius Ciocîrlie, Şerban Foarţă şi Antoaneta Ralian) şi fiecare înfruntă nu doar interdicţiile domestice, dar şi pe cele social-culturale. 

Textele sînt, cum se întîmplă de obicei, de întinderi diferite şi de toată mîna, mai mult sau mai puţin confesive, vag autentice, inegale stilistic, uneori cu multe informaţii sau cu referinţe culturale. Unii semnatari livrează simple note, frînturi de rememorări sau ceva ce seamănă cu însemnări de jurnal (Cheloo, Şerban Foarţă, Lia Perjovschi, Elena Vlădăreanu), alţii scriu mici istorii personale cu diverse grade literare (Andrei Codrescu, Miron Ghiu, Cristian Neagoe, Dan Sociu, Bogdan Stănescu – toţi aceştia cu texte foarte bune; Vera Ion, Aurora Liiceanu, Costi Rogozanu, Vava Ştefănescu) sau adevărate ficţiuni (Dan Stanciu, Phillip O’Ceallaigh – prezent cu o povestire în traducere, iar Adrian Şchiop cu o foarte bună autoficţiune, scrisă însă şi ea cu altă ocazie), compun versuri (Răzvan Ţupa) sau aserţiuni cvasi/pseudo-teoretice (cum sînt glumiţele intelo ale lui Alex. Cistelecan). Un text intens şi emoţionant este semnat de Antoaneta Ralian, fostă fumătoare de clasă: „M-am măritat cu un soţ minunat, dar nefumător. În cei cincizeci din cei şaizeci de ani de căsnicie ai noştri s-a străduit zadarnic să mă convingă să renunţ la fumat. Îmi ascundea ţigările – pînă de curînd am mai găsit pachete de ţigări mucegăite şi fărîmiţate prin ungherele dulapurilor...“ Primul meu fum reuşeşte să reconstituie din istorii personale întinse de-a lungul a trei generaţii experienţa primului, uneori şi a ultimului, fum, căci curiozitatea atinge limita obsesiei, iar moftul se transformă în viciu. 

P.S. Apropo de fum, în vitrina magazinului „Potirul de aur“ de pe Bulevardul I.C. Brătianu, se află următorul anunţ: „Tămîie. 1 + 1 gratis“. Pentru cei interesaţi.

Citiţi articolul în revista Dilema veche.