Viața e dură și o să ne doară să trăim: „Și copiii copiilor lor”, de Nicolas Mathieu
Zece ani franțuzești, acompaniați de muzici americane, după un colaps european, servind drept decor pentru o infracționalitate capitalistă, practicată de adolescenți în derivă, care se ratează, se iubesc, se pervertesc într-o manieră universală, lipsită de speranță, într-un deplin anonimat, într-o perfectă repetiție, sub oblăduirea politicilor impotente. Sau, mai pe scurt, cronica unor ratări anunțate.
Anii decadei 90, cea mai tulbure și mai greu de uitat perioadă a adulților de azi?
“A alergat așa o vreme, dar nu știa unde să se ducă și nici n-avea intenția să se întoarcă acasă. Dădea vina pe lumea întreagă. Nu cu foarte multă vreme în urmă, îi era suficient să ronțăie popcorn și să privească un film bun pentru a fi fericit. Pe atunci viața se justifica de la sine, în reînnoirea ei perpetuă. Se trezea dimineața, mergea la școală, avea ritmul cursurilor, colegii, totul se înlănțuia cu o ușurință deconcertantă, maximul de tristețe survenind în cazul unui test surpriză. Și apoi starea asta, acest sentiment noroios, această închisoare a zilelor.”
Imediat după copilărie, zilele se strâng devenind un mediu ideal pentru nefericire. Timpul întreg se alienează, devenind o oportunitate pentru ratare, până la ultima pagină din acest roman masculin, cinstit, fără nici un strop de zahăr, greu de iubit, dar pe care l-am apreciat mult. Cronica unei decade triste, cuprinsă de mișcarea circulară a unui parașutist în cădere, căruia nu i se mai deschide parașuta, o decadă care m-a surprins prin atât de multele similitudini cu anii ‘90 trăiți în România. Căderile care urmează după dezindustrializarea comunităților mici, sunt toate fantomele duplicate ale unui prototip. Orice sociolog ar putea să le prezică până la detaliu. De altfel nu e singurul fenomen predictibil privit în carte. Romanul abundă de traiectorii prestabilite, de ecouri care se multiplică, atingând ca niște valuri, generație după generație. De ce toate plajele seamănă? Pentru că valul le face același lucru. Cartea nu pune în scenă doar tiparele sociopolitice, ci și pe cele ereditare, pe cele moștenite involuntar prin forța educației, educație asimilată prin implacabilul mimetism. Abundă de fire mânuite de păpușari care se pierd în ceața care ne conține strămoșii, fire care vin din trecut și se lansează mult în viitor, programând generația următoare înainte ca ea să existe. Și copiii copiilor lor, în vecii vecilor. O carte a ștafetelor nedorite care se predau în cursa vieții, când oricât ai alerga de tare, cel din spate tot îți va strecura în mână ceea ce e menit să duci mai departe.
Citește continuarea recenziei pe filme-cărți.ro.
