Umilitoarea condiție de poet – Darul lui Humboldt de Saul Bellow
Apărut în 1975, Darul lui Humboldt, romanul lui Saul Bellow, a fost imediat recompensat cu un Pulitzer. Trebuie s-o recunoaștem, americanii au un simț al ironiei destul de bine dezvoltat. De ce spun asta? În romanul lui Bellow avem o critică acidă, intransigentă a societății de consum americane, ceea ce, iată, nu a deranjat, cel puțin în aparență. Societatea americană, în Darul lui Humboldt, este înfățișată, fără drept de apel, ca fiind una profund aculturală, deși străbătută de spirit, dar de un „spirit fără cultură".
Prin cele două personaje, poetul Von Humboldt Fleisher și mai tânărul său confrate Charlie Citrine, romancierul surprinde două mentalități diferite, dar care au, fără îndoială, multe lucruri în comun. Primul, adică Von Humboldt, mare amator de Marx, Sombart, Freud, Joyce, crede într-o perfecțiune platonică, mai are încă, iată, acea credință într-o perfecțiune originară.
Crede în iluzia creării unui stat în care poeții să fie repuși în drepturi, o viziune utopică în care politicienii ar umbla citindu-i pe Yeats și Joyce, în care șefii de stat major l-ar ști pe de rost pe Tucidide și în care el, Von Humboldt, ar fi un fel de Goethe al noii administrații. Charlie Citrine, în schimb, se dovedește, deși el însuși poet și ucenic al lui Von Humboldt, ceva mai pragmatic, dar nu foarte. Nu disprețuiește banii, dar nici nu ține de ei. Nu-și face prea multe iluzii în legătură cu nimic și crede că, de fapt, oamenii găsesc ceea ce caută înainte de a căuta, dar nu o știu.
Cei doi, Von Humboldt și Citrine, au în comun condiția de poet și amândoi sunt conștienți că rolul lor în societatea americană modernă este unul aproape nul, căci poetul este o ființă, în cele din urmă, demodată, depășită de dezvoltarea tehnologică și de pragmatismul adus de acest progres: „Și, în fond, a fi poet e un lucru școlăresc, femeiesc, bisericesc. Slăbiciunea morală a acestor martiri e dovedită de infantilismul, de nebunia, de bețivănia lor. Orfeu a înduioșat pietrele și arborii. Dar un poet nu poate efectua o uterectomie sau lansa un vehicul dincolo de sistemul solar. Așa încât poeții sunt iubiți, dar iubiți tocmai pentru că nu pot face față aici. Ei există pentru a ilumina enormitatea încâlcitului hățiș și pentru a justifica cinismul celor care spun: «Până și eu, dacă nu aș fi fost atât de corupt, de insensibil, de slugarnic, de poltron și de hrăpăreț, n-aș putea rezista. Ce mai, ia uitați-vă la oamenii aceștia blânzi și duioși și simțitori, cei mai buni dintre noi! Au depus armele, bieții lunatici!»".
