Trenuri cu prioritate, de Bohumil Hrabal
Moto: „Trebuia să fi stat acasă, cu curul pe cămașă… Nu să zăpăciți o lume întreagă.”
Nuvela lui Bohumil Hrabal mi-a adus aminte din primele pagini de transportul feroviar din România. Diferențele sunt atât de mici, pentru cei obișnuiți să meargă cu trenul, încât ne întrebăm rapid dacă nu cumva sunt relatate aceleași timpuri, iar Hrabal a făcut o excursie prin România, de unde a împrumutat multe din metehnele de la noi: întârzieri masive, infrastructură lipsă, manevre efectuate cu mâna sau cu ciocănelul, lipsa totală de tehnologie avansată. Ei bine, nu, autorul ceh a înfățișat starea trenurilor din perioada celui de-al doilea război mondial, pe când nemții dețineau încă puterea în Cehoslovacia anexată, iar căile ferate erau sub autoritatea lor, fiind principalul mijloc de transport al efectivelor militare.
Cum altfel însă putem privi următorul paragraf decât ca o asemănare inconștientă și dorită cu realitatea românească din prezent: ”Aviația dezorganizase transporturile în așa hal, încât trenurile de dimineață soseau la prânz, cele de la prânz seara și cele de seară noaptea. În câte o după-amiază mai nimerea câte un tren la orele fixate, numai că punctualul tren nu era cel așteptat, ci un altul, de dimineață, care își făcea apariția cu o întârziere de patru ore.” Doar citind acest paragraf, gândindu-l, ne dăm seama cât de departe suntem de lumea civilizată, cât de puțin ne dorim să ne dezvoltăm astfel încât până și întârzierile să fie evitate. Hrabal a descris cu 50 de ani mai devreme (cartea a fost publicată în anul 1965), fără să vrea, fără să cunoască, o Românie a mileniului trei.
