Privilegiații

Nu am avut senzația că intelectualii din România au participat semnificativ la marile momente ale discuțiilor privind totalitarismele secolului 20. Aceste mari momente au avut loc de două ori, mai precis după fiecare eșec, al fascismului după cel de-al doilea război mondial, și al comunismului, după 1989. În primul caz, explicația e mai simplă. Intelectualii dominanți au avut, la noi, simpatii ample și declarate pentru extrema dreaptă. Eliade, Cioran sau Noica s-au recuzat de la dezbaterile postbelice pentru că au făcut parte din sistemul intrat în faliment ideologic. După război, ei s-au refugiat rapid și ireversibil în teme cît mai decolorate politic. Unde mai pui și că monopolul discursului antifascist oficial intrase în România, dar și în alte țări est-europene, pe mîna unui alt totalitarism. Cealaltă ratare, a dezbaterii privind comunismul, se explică în bună măsură prin prima ratare. Atunci s-a consacrat în România modelul înmormîntării triumfaliste a totalitarismului, așa că acum și comunismul a avut parte de o înmormîntare veselă, de la care puțini se puteau sustrage. Chiar dacă ar fi existat accente dubitative și meditative, cine să le bage în seamă?

Dar pe de altă parte, nici în Occident dezbaterea privind deriva fascistă și mai ales nazistă nu a demarat cu ușurință. Ba mai mult, anumite aspecte erau privite cu reținere, dacă nu chiar respinse din start. Este vorba de mărturiile supraviețuitorilor din lagărele naziste, care păreau atît de neverosimile, de neconforme cu profilul știut al rasei umane, încît erau ștanțate ca fabulații și exagerări. Probabil că așa cum astăzi unora li se poate părea incredibil ca un virus să doboare în cîteva zile un om sănătos, și din acest motiv resping în bloc realitatea acestuia, așa și atunci, după război, era mai comod să respingi existența camerelor de gazare decît să încerci să le integrezi într-o viziune realistă asupra omului.

Citește continuarea articolului în Dilema veche.