Prietenie vs. ură și roboți vs. oameni, în „Caverne de Oțel” (de Isaac Asimov)
Doi bărbați stau față în față la o masă, între ei cu un aparat cam de mărimea unei mașini de scris. Arată la fel de umani, dar unul pune o serie de întrebări indirecte și la final trage o concluzie fără îndoială: celălalt este de fapt robot; oricât de omenească îi este carnea pe dinafară, psihologia mai profundă îl dă de gol.
Metropole enorme, întunecate, inundate non-stop de fluvii umane scurgându-se pe străzile devenite adevărate canioane, înghesuite între clădiri uriașe? Din nou, nu vorbim nici de Moebius, nici de Blade Runner, nici de Neuromantul sau alte cyberpunk celebre de anii 80-90. Vorbim de Asimov în anii 50, părintele SF-ului așa cum îl înțelegem azi, iar la acest roman este mai evident decât oriunde cât de extinsă a fost de fapt influența sa în gen. După cum citeam pe undeva, când lecturezi Asimov vei găsi teme și laitmotive pe care le-ai mai întâlnit de multe ori – doar că el le-a scris primul. Și chiar așa este.