Povestea lui Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaș
Sunt câteva cărți ale copilăriei care te marchează pe viață. Dacă pentru generația noastră o astfel de poveste este Micul prinț al lui Antoine de Saint-Exupery, pentru cei care abia acum descoperă primele cărți s-ar putea să fie vorba despre cartea lui Shel Silverstein, Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaș, recent apărută la Editura Arthur.
Lafcadio este un leu mic, extrem de naiv. El nu știe încă nici măcar faptul că în lume există și răul, că toate ființele se nasc pentru a muri, că și el poate fi ucis. Asemenea copiilor, el înfruntă realitatea cu acel curaj pe care naivitatea și incapacitatea de a înțelege suferința li-l dă celor mici. Încă de la prima discuție pe care o are cu un vânător, Lafcadio reușește să înțeleagă că oamenii fac multe lucruri absurde doar din frică, că puterea nu este absolută și că ființele umane nu sunt guvernate, așa cum s-ar crede, de rațiune și logică, ci, asemenea animalelor, de instincte.
Nici Lafcadio nu știe încă cum să se detașeze de instinctele sale. Deși uneori acestea sunt bune, căci îl păzesc de necazuri și îl ajută să rămână în viață chiar și atunci când este în dezavantaj, și el cade în plasa poftelor pe care instinctul i le dictează. Astfel, deși nu știa ce înseamnă o bezea, Lafcadio s-a îndrăgostit de gustul acestora din momentul în care a auzit cuvântul pentru prima dată. Iar, cum pasiunile unui leu sunt dintre cele mai intense, Lafcadio nu a ezitat să facă tot ce i-a stat în putință pentru a gusta bezelele al căror nume suna așa de apetisant.
În primul rând a învățat câte ceva despre oameni de la leii mai în vârstă, apoi a învățat să manevreze pușca vânătorului pe care l-a mâncat, iar apoi, când s-a întâlnit cu un circar care tocmai căuta un leu pe care să-l dreseze, nu a ezitat să-și ofere serviciile. Ajuns în civilizație, Lafcadio a făcut eforturi pentru a se integra în societate și a avut parte de cele mai bune rezultate.
