Pe Ove n-ai cum să-l uiți

Am descoperit cam târziu cartea aceasta. Știam de ea, evident, de când a apărut, dar nu mă gândisem că ar fi pe placul meu (sper să reușesc să mă scutur de astfel de prejudecăți și să încerc să mă apropii și de acele cărți pe care, la o primă vedere, nu le-aș considera genul meu, căci am avut destul de multe surprize plăcute în acest sens în ultimul timp). Am răsfoit-o într-o doară și am simțit că trebuie să o citesc. L-am îndrăgit repede pe Ove, așa ursuz și mereu nemulțumit cum e el. Iar paginile curg ușor, conturând simplu o poveste tristă și amuzantă deopotrivă. A fost o lectură ideală pentru zilele de vacanță, când căutam ceva care să mă destindă, care să mă absoarbă în poveste și cartea lui Backman a reușit mai mult de atât. Poate că mesajul este mult prea evident și, într-un fel, previzibil, după ce parcurgi câteva capitole, dar asta nu diminuează deloc plăcerea lecturii. Ove este un personaj memorabil, printre puținele pe care ni le livrează cărțile ultimilor ani, și asta înseamnă ceva, așa încât poți trece cu vederea punctele slabe ale romanului, care nu e o capodoperă, dar pe Ove n-ai cum să-l uiți.

Pentru că Ove e cum e, e vecinul acela enervant care se încăpățânează să-i facă pe toți să respecte reguli de multe ori căzute în desuetudine, e pensionarul mereu morocănos care nu se poate adapta la noile tehnologii, la noile meserii, la evoluția societății, în general, cel pentru care e inadmisibil să nu știi să parchezi o mașină sau să  schimbi o roată – pe scurt, omul pentru care un lucru e bine făcut atunci când îl faci cu mâna ta. De aceea, poate, zgâlțână de 3 ori ușile ca să se asgure că sunt bine încuiate (am realizat că și eu fac cam așa, deși, în rest, nu pot spune că semăn cu Ove). La o primă privire, pare greu de crezut că l-ai putea îndrăgi pe Ove și, totuși, el reușește să se infiltreze cumva în mintea și în sufletul cititorului pe măsură ce povestea lui se derulează. Aflăm nu doar cum se desfășoară în prezent viața lui, ci și despre momentele importante din trecut, cele care i-au format personalitatea și astfel intră în scenă compasiunea pe care doar să ai inima de piatră să nu o poți simți. Deși ar putea funcționa și asupra inimilor de piatră dacă ne gândim că însuși Ove află, când ajunge pe patul de spital, că are inima mare.

Citește continuarea recenziei pe site-ul Bookhub.