Oceanul de la capătul aleii
Bună. Mă numesc Iulia și îl iubesc pe Neil Gaiman. Vreau să lămurim asta încă de la început, să o aflați de la mine, ca să nu îmi aud vorbe pe la jumătatea recenziei.
Mă refer la scriitorul Neil Gaiman, care mi-a căzut cu tronc de pe vremea Zeilor Americani și a lui Anansi Boys. Al cărui The Sandman mi-a populat visele și coșmarurile, la concurență cu The Wolves in the Walls. Care mi-a făcut cadou Coraline, Nicăieri, Pulbere de Stele sau Cartea Cimitirului, pentru ca eu să le pot citi pe nerăsuflate. Care mi-a fixat zâmbetul în colțul gurii cu Semne bune și a scris Blueberry Girl special pentru fata mea, chiar dacă nu ei i-a dedicat-o.
Și pe care nu l-am putut iubi mai puțin nici după Fragile Things, atunci când venerabilul doctor Freud privea coșmarurile în dungă și încruntat, abținându-se să rostească diagnosticul.
Așa că, atunci când i-a apărut ultimul roman, Oceanul de la capătul aleii, m-am dus la întâlnire ca un om îndrăgostit. Și stiți ceva? A fost ca-n prima zi.
Citeşte restul articolului aici.