O piatră pe cer sau cum m-a învățat Asimov să citesc science fiction
Dacă mă întrebați ce mai țin minte din O piatră pe cer, o să vă răspund sincer: aproape nimic concret - și accentul cade pe concret, pentru că sunt lucruri din cartea aia pe care n-o să le uit niciodată, fără să știu exact cum mi-au rămas în cap sau ce rol au jucat de fapt în poveste.
O piatră pe cer a fost primul roman SF pe care l-am citit. Aveam 12 ani, l-am găsit în biblioteca noastră nu neapărat bogată în cărți de gen, și titlul îmi suna interesant, așa că m-am apucat de el și îmi amintesc că mi-a plăcut atât de mult, încât în vara aia am împrumutat de la biblioteca micului nostru oraș de provincie și celelalte cărți din seria Imperiului, și toate cele cu roboți, și seria Fundației. Plus încă vreo 2-3 volume de proză scurtă de-a lui Asimov. (Acum, gândind retrospectiv, realizez că biblioteca noastră era surprinzător de bine dotată la capitolul science fiction clasic. Ca să vezi.)
Am stat de multe ori și m-am gândit ce anume din romanul ăla m-a transformat într-un împătimit al genului. Că aveam deja niște înclinații și obsesii, asta nu pot să neg. Voiam să mă fac astronaut, sau dacă nu se putea, atunci astronom, sau măcar un amărât de astrofizician (deși nu știam ce înseamnă asta, dar îmi plăcea cum sună). Dar romanul lui Asimov m-a tras înspre un colț literar cu totul straniu, unde lucrurile puteau fi oricum, nu trebuiau nici să fie reale, nici să fie posibile măcar. Iar asta a contat mai mult decât orice.
Pe de-o parte, a fost cel mai apropiat exemplu de distopie care îmi picase în mână până atunci. Pământul e doar un bulgăre de țărână inutilă, radioactivă, unde oamenii se înghesuie și sunt nevoiți să își controleze drastic numărul pentru a putea supraviețui. Îmi amintesc că m-a șocat la vremea aia șaizeciul, o regulă a lumii respective care implica execuția oricărui cetățean care a împlinit vârsta de 60 de ani, deoarece nu mai poate să muncească - și sunt și așa prea puține resurse pe Pământ.