„O istorie culturală a toaletelor”, Roger-Henri Guerrand

Una dintre greşelile elementare pe care le facem atunci când încercăm să evaluăm un fenomen cultural sau o practică uzuală este aceea de a considera că lucrurile au stat dintotdeauna astfel. De aceea, primul şoc pe care îl vor avea cititorii acestei cărţi va fi acela de a descoperi că toaleta, aşa cum o cunoaştem, nu are nici două sute de ani.

Mofturoşi, elevaţi, pretenţioşi, (post)moderni, refuzăm cu hotărâre orice ofertă de vacanţă dacă nu ni se oferă un imobil care să asigure “baia în cameră”, condiţie minimală de cazare pentru turistul urban de astăzi. Şi dacă vrem să scandalizăm burghezii (aceiaşi burghezi care au făcut posibilă apariţia toaletei şi a noţiunii curente de igienă), firile sensibile şi pudibonzii, vom merge mai departe cu dezvăluirea micrologică şi vom sublinia chiar şi faptul că aceeaşi modificare de paradigmă culturală a făcut posibile, aproape simultan, naşterea liberalismului, a dragostei în sens modern şi a altor suave practici şi sentimente pe care nu le asociem de obicei cu lucrurile de ruşine făcute într-o toaletă. Dar lucrurile pur şi simplu aşa stau. Toaleta modernă este făcută posibilă în Franţa, şi nu numai, de transformările operate de marile revoluţii burgheze, de reaşezările conceptuale săvârşite de acestea, de noile posibilităţi deschise privirii, gândirii şi nasurilor.

Raportul oamenilor obişnuiţi cu propriul corp şi cu propriile dejecţiii este în general mult mai degajat în Franţa înainte de Revoluţia Burgheză (şi chiar înainte de Restauraţie şi Al doilea imperiu) şi ne putem aştepta ca, dacă nu ar fi existat problemele legate strict de boli şi mortalitatea cauzată de mizerie, lucrurile să nu se fi schimbat în mod fundamental poate încă mult timp. Astfel, aflăm că urina şi fecalele sunt prezenţe obişnuite şi deloc de ruşine pe tot parcursul Evului Mediu, văzute când ca mediu privilegiat al semiologiei medicale, când ca simple produse ale corpului, cu nimic mai ruşinoase sau mai deranjante decât transpiraţia sau saliva. Astfel, Romanul lui Renart (din secolul al XIII-lea) ne prezintă “un diagnostician la lucru”: “Un urinal aduceţi-mi îndată/ Şi beteşugul îl voi vedea în el negreşit”.

Cei care consideră încă un act de îndrăzneală reveriile micţionale din Ulise a lui James Joyce trebuie să afle că acesta nu este un semn de obrăznicie modernă, ci înscrierea fermă într-o veche şi bogată tradiţie literară. Practic, pe tot parcursul istoriei culturale a Europei există o întreagă lirică a sordidului, pentru care marchizul de Sade este doar un exponent.

Citește în continuare aici.