O iarnă cu Thoreau
„Îmi place să fiu singur. N-am găsit niciodată tovarășul care să fie la fel de bun ca singurătatea”, scrie Henry David Thoreau în Walden sau Viața în pădure. Mă regăsesc în acest statement, deși mi-e familiar felul în care tovărășia asta capătă uneori un zgomot de fond.
Unicul copil la părinți, am fost crescut de bunici pînă în clasa întîi, apoi mi-am petrecut toate vacanțele la țară, singur cu bunicii (verișorii mei mergeau întotdeauna la ceilalți bunici ai lor), și, în cea mai mare parte din viața mea adultă, am locuit singur în apartamentul meu din București. Anul trecut, la începutul lunii martie, m-am mutat în casa bunicilor situată într-un sat din Oltenia de sub munte și renovată de mine în ideea de a-mi petrece verile departe de oraș. Pandemia însă m-a mutat cu totul la țară. Tata a venit să mă ia cu mașina de la București, însoțit de o mică remorcă în care am încărcat două mii de cărți (plănuiam oricum să-mi fac o bibliotecă serioasă și în casa de vacanță), plus tot ce am considerat la momentul respectiv că-mi trebuie în cele cîteva luni de izolare la țară, cît credeam eu atunci că va dura pandemia.
Acum, cînd scriu acest text, viața mea la țară a depășit jumătatea perioadei pe care Thoreau a petrecut-o în Walden, Massachusetts, între iulie 1845 și septembrie 1847, trăind singur în pădure, într-o cabană de lemn construită cu mîinile lui și hrănindu-se cu legume cultivate de el însuși. Firește că, spre deosebire de Thoreau, retras experimental la vîsta de 28 de ani la marginea civilizației și ducînd în mod manifest o viață austeră, eu am la dispoziție aproape totul: o casă modernizată, un supermarket la cîteva sute de metri depărtare, părinții locuind în satul vecin și Internet. În primele luni însă n-am avut timp să mă cufund în lectură, scris, muzică și contemplarea naturii, așa cum plănuiam, întrucît s-a dovedit că o casă înconjurată de o grădină de șapte mii de metri pătrați necesită o muncă de întreținere constantă. Muncile primăverii trecute au fost perioada mea de acomodare la viața de țară („În prima vară nu am citit cărți, am prășit fasole”), astfel că, atunci cînd din vară am început să primesc vizitele prietenilor mei, fugiți din București, Bistrița, Rm. Vîlcea sau Timișoara, eram gata stabilit și deja în elementul meu.
Televizor nu aveam, petreceam tot mai puțin timp în social media („omul este bogat proporțional cu lucrurile de care-și poate permite să se lipsească”) și nu duceam lipsa concertelor, festivalurilor, tîrgurilor de carte ș.cl., pe de o parte întrucît acestea oricum nu se întîmplau pentru nimeni altcineva (nu existau condiții pentru fear of missing out), pe de altă parte pentru că eram cu totul pătruns de noul stil de viață, înconjurat de „inocența și binefacerea de nedescris a naturii”. Practic, din luna mai pînă în octombrie am intrat în casă doar ca să mă culc: citeam, lucram, ascultam muzică, mîncam în curte, trăgeam cîte un pui de somn la umbră, preferam pînă și WC-ul de lemn dintre salcîmi.
Citește continuarea articolului în revista Dilema veche.
