Magee, zis Maniacul – Jerry Spinelli
Am cunoscut un Magee în copilărie. Nu era chiar ca Magee, dar destul de aproape. Alerga foarte repede, se înțelegea bine cu toată lumea și avea tot felul de talente ascunse pe care le scoatea la iveală doar când situația o cerea.
Magee pe care-l știam eu stătea într-o clădire alături de mai mulți copii ai căror părinți nu erau prin preajmă. Erau altfel decât copiii de la mine-n oraș. Cel puțin așa credeau puştanii, pentru că nu le vedeau niciodată părinții. Culmea, cum ajungea să-i intereseze deodată existența părinților, nu? Se credea că nu se pot apăra. Toată lumea credea asta dar se înșela amarnic. Nu erau nici sălbatici, nu erau nici răi, însă tututor le era frică de ei pentru că nu se vedeau picioare de adulți care te forțează să te uiți sfios în sus în preajma lor. Poate că și eu am fost puțin fricos când l-am cunoscut pe Magee al meu. Dar nu suficient de fricos cât să nu mă împrietenesc cu el. Plus că eu știam că nu ești deloc altfel, dacă nu ai frați mai mari sau mai mici sau dacă ai doar un singur părinte.
