Lecturi in vremuri de austeritate. Colecții de proză: „Strada Ficțiunii“, „Art Clasic“, „Babel“, „Premium“
Harnica, iscusita și neobosita traducătoare care este Antoaneta Ralian (care împlineşte 88 de ani pe 24 mai: La mulţi ani, sănătate, spor şi inspiraţie!) ne oferă, de această dată, un titlu ce îi aparține lui D.H. Lawrence. Fata pierdută (Editura ART, 2012, colecția „Art Clasic") este unul dintre romanele de referință ale prozatorului britanic mult prizat - dar și interzis altminteri, la un moment dat, pe ambele țărmuri ale Atlanticului... - în perioada interbelică. Un scriitor englez care a trăit (și publicat) și pe continentul nord-american, un anglo-saxon care a călătorit mult, dar a refuzat ipocrizia societății. Și a vrut să depășească falsele rigori și filistinismul unei lumi închistate în propria ei minciună și automulțumire.
Nu este vorba doar de libertăți erotice - aici Lawrence îl premerge pe Henry Miller, dar este doar un copilandru nevinovat față de ce-i poate trece prin cap lui Miller în materie de sexualitate și erotism -, ci merge mai departe. Peste ani, prin tînjelile și revolta eroilor lui Lawrence ajungem la tinerii furioși britanici ai anilor '50, plonjăm direct printre personajele lui Osborne și Sillitoe. Fata pierdută nu e chiar pierdută. Este povestea unei aspirații spre puritate și dragoste adevărată - mă rog, sună bizar azi... -, este povestea unei fete care optează pentru ce-i spune inima și nu pentru ce-i dictează rațiunea. Sau interesul. Temă veche, de altfel, dar mereu reluată. În toate literaturile lumii și în viață, oriunde ne-am găsi pe mapamond. Alvina Houghton și iubitul ei italian, un anume Cicio, alcătuiesc o pereche ce poate sta lîngă multe alte povești cu un El și o Ea a căror istorie nu se încheie niciodată. Admirat și prețuit de Joyce, Beckett și Hemingway, printre mulți alții, Lawrence devine, postum, un clasic al literaturii engleze. Care poate fi citit cu folos și astăzi. şi nu doar pentru pasajele licențioase din Amantul doamnei Chatterley.
