Jurnalul lui Mihail Radu Solcan sau despre umanitate cu realitatea la tâmplă

Cum e să fii în mintea cuiva care ştie peste zece limbi străine? În mintea unui filosof ascuns, mai degrabă solitar decât solidar? În mintea cuiva care a găsit legături relevante între programarea pe computer, filosofia analitică şi pasiunea pentru istoria veche şi dicţionare?

Jurnalul lui Mihai Radu Solcan, apărut postum, acoperind  perioada 2007-2013 (până la moartea autorului) prilejuieşte o incursiune, altminteri improbabilă, în mintea unui gânditor paradoxal, simultan sclipitor şi disonant, contorsionat şi limpede, implicat şi retras, existând  în moduri eterogene, dar nu neaparat dizarmonice. Lectura mea este lectura unui fost student la filosofie (într-un alt centru universitar decât cel al autorului), lectura unui om care a fost deopotrivă sedus şi abandonat de filosofie, unui om la fel de anxios şi de ambivalent când vine vorba de confruntarea cu realitatea (a se ierta utilizarea necritică a termenului). Este o carte în care am intrat cu multă curiozitate, pe care am parcurs-o în mare parte cu un interes uşor dezamăgit şi din care am ieşit cu o iritare încântată. Până la urmă, a meritat.

Jurnalul lui Solcan este încercarea foştilor lui colegi şi studenţi de a ne arăta ceea ce nu se poate spune, de a lăsa în urmă o trâce, o urmă, cu toată fiinţa ei spectrală care se joacă între fiiinţă şi neant. Ca şi în cazul profesorului Valentin Mureşan, de asemenea dispărut foarte recent, profesorul Solcan pare să fi împrăştiat rost şi afecţiune în jurul lui, marcându-i, în felul acela indelebil şi deloc ostentativ al adevăraţilor maeştri, pe cei cu care a intrat în contact. Jurnalul lui Solcan nu este sclipitor în sensul în care ne-am putea aştepta naiv să fie. Nu conţine revelaţii inconturnabile, formulări sclipitoare, intuiţii abisale, apoftegme frisonante. Sunt frământările unui om fragil şi preocupat de sine (aproape în sens foucauldian), cu bune şi rele, în limitele omenescului mediu. Desigur, un om inteligent şi (hiper)cultivat, un om care duce povara insurmontabilă a îndoielii compulsive. Nimic nu scapă acidului îndoielii:  filosofia analitică (p. 40), libertarianismul, pasiunea pentru anticărie (practic, peste tot în carte), scrisul (p. 101, p. 167) religia etc. Filosofia însăşi, ca modalitate regală a limpezirii conceptuale şi morale, utilă pentru a afla „cât de important e felul CUM îţi trăieşti viaţa” (sublinierea autorului),  practicată cu inima strânsă şi iremediabil vie a celui care înţelege ravagiile lucidităţii. Astfel, când o tânără îi scrie căutând încurajare pentru a urma Filosofia, profesorul nu i-o poate da din toată inima.

Citește continuarea articolului pe Bookhub.ro.