In cautarea Parisului de altadata
Impus rapid atentiei criticii si publicului cititor inca de la debutul din anul 1968, cu romanul „La Place de l'Étoile", incununat cu Premiul Roger Nimier, devenit o figura de prim rang a literaturii franceze contemporane (daca e sa amintim, aici, doar Premiul Goncourt care i-a fost acordat in anul 1978, pentru „Rue des boutiques obscures" sau Premiul Pierre de Monaco pe anul 1984, pentru ansamblul creatiei sale), Patrick Modiano se dovedeste preocupat, in majoritatea cartilor publicate, de cateva teme majore: cautarea identitatii si dificultatea - uneori de-a dreptul imposibilitatea - oamenilor de a intelege modul de functionare a mecanismelor sociale. In plus, adevarata obsesie a scriitorului pentru diverse aspecte legate de urmarile pe care cel de-al Doilea Razboi Mondial le-a avut asupra Frantei, ca si imaginea tatalui absent si sentimentul insecuritatii pe care fiinta umana il are intr-un univers cel mai adesea ostil marcheaza romanele pe care acesta le-a publicat, de la cel de debut, urmat de „Les Boulevards de ceinture" (1972) sau „Villa triste" (1975), si pana la cele mai recente, cum ar fi „Voyages de noces" (1990), „Fleurs de ruine" (1991), „Du plus loin de l'oubli" (1996). In toate aceste texte, Patrick Modiano realizeaza un adevarat sistem de legaturi extrem de subtile intre trecut si prezent si exprima, cu mijloace aparent simple, o melancolie atotcuprinzatoare, ce anuleaza, pe nesimtite, fragila granita dintre amintire si uitare.
Numai ca, odata cu aparitia romanului „Dans la café de la jeunesse perdue" (2007), autorul depaseste cadrele oarecum insuficiente ale unei simple poetici implicite a nostalgiei, cata vreme, aici - si de aici incolo - Modiano nu porneste doar in cautarea timpului pierdut, ci demareaza un indraznet proiect, de-a dreptul „metafizic", dupa cum unii critici nu au ezitat sa afirme, de descifrare a marilor necunoscute ale sufletului omenesc si deopotriva de evaluare a sensurilor profunde ale existentei, in contextul tot mai numeroaselor intrebari carora constiinta umana trebuie sa incerce macar sa le dea un raspuns. Astfel ca trecutul, elementul esential si in creatiile sale anterioare, nu mai reprezinta doar un cadru in care sunt plasate amintirile sau care determina rememorarea, ci substanta din care insusi prezentul se nutreste si se compune. Desigur, unele procedee utilizate aici sunt familiare cititorilor operei sale, caci Modiano porneste de la tema absentei, a disparitiei - oamenilor, lucrurilor, vechilor realitati ce marcau o lume pusa sub semnul aducerii aminte. In sensul acesta, „In cafeneaua tineretii pierdute" ne duce, fara indoiala, cu gandul la demersul proustian de cautare a timpului pierdut, numai ca Modiano nu se limiteaza la o simpla preluare a consacratei teme a marelui sau predecesor. Ci creeaza un discurs narativ ce recurge la procedee mult mai accentuat experimentale decat creatiile sale anterioare.