Frig - cod roșu de Thomas Bernhard!
Dacă în noiembrie, când am inaugurat rubrica, mi-a fost la fel de comod să-l iau în brațe pe Kafka pe cât de natural mi-a venit luna următoare să mă dezic de Remarque, acum, cu cea mai nouă traducere din Bernhard în față, proaspăt ieșită de sub tipar, situația stă puțin diferit. Fiindcă despre Frig s-ar putea ușor scrie elogios, de acolo, din zona fan clubului, dar la fel de bine – și, cumva ironic, mai în spiritul autorului – s-ar putea da și de pământ, fără să greșești neapărat, indiferent de varianta aleasă.
De obicei, când vine vorba despre scriitori celebri, am în minte acea fotografie-locomotivă a lor, poza standard, cu care au fost înregistrați în canonul occidental – și la ea mă raportez, acelei figuri îi acord în mod stupid paternitatea textelor.
În cazul de față însă, deși Bernhard e cu siguranță unul dintre cei mai mari scriitori postbelici și aș zice că figura lui m-ar putea parazita la fel de bine ca cea a lui Eminescu sau Virginia Woolf, în fața ochilor mi se aprind instantaneu paragrafele-bloc din scrierile lui ulterioare – ai căror sâmburi stilistici și retorici nu numai că i-am întrezărit în acest volum de debut, dar i-am simțit scrâșnindu-mi între dinți, de unde și senzația constantă de déjà lu –
Frazele scurte, cleioase și înălțătoare deopotrivă, ca niște mantre expresioniste, personaje scârbite de biata lume, dar urmărind s-o hipnotizeze, decorul meschin, trădând încă de la bun început o ură profundă față de materie.
Pe alocuri, verde, fragilă, deznădejdea.
Furia. Furia generalizată.
Citește în continuare aici.
