Franţa şi orgoliul cultural
Ce mai rămâne din cultura franceză?, eseul despre declinul influenţei culturale deţinute de Hexagon, semnat de Donald Morrison, şi răspunsul dat de Antoine Compagnon, sub titlul Preocuparea pentru grandoare, sunt două texte care leagă unul dintre cele mai palpitante volume în care se discută impactul unei culturi dincolo de propriile graniţe. Cartea, publicată la noi de Editura Art şi tradusă de Laura Albulescu, a fost generată de articolul pe care americanul Donald Morrison l-a semnat în revista „Time“, despre diminuarea influenţei culturale pe care Franţa a deţinut-o, fără urmă de îndoială, până acum 50 de ani. De la epoca în care întreaga Europă vorbea franţuzeşte la vremurile de azi, când engleza a devenit noua lingua franca, s-au petrecut câteva transformări esenţiale, între care şi declinul Franţei ca etalon al Culturii (majuscula este în spiritul şi litera mizei înseşi a acestei discuţii!).
Morrison spune câtorva lucruri pe nume, urmând modelul „ce a fost şi ce-a rămas“ şi folosindu-se de exemple, date şi cifre pentru fiecare câmp cultural în parte: raportul dintre traducerile în franceză şi cele din franceză, premii internaţionale, prezenţe în galerii de artă şi cotarea pe piaţa de profil, încasări de box-office, bilanţuri de concerte notabile şi dincolo de graniţele ţării etc. etc. Concluziile nu sunt mai deloc favorabile Franţei de azi, în special raportate la imaginea de etalon pe care Hexagonul continuă să o revendice.
Pentru aşa o dramatică pierdere de teren, Morrison vede cauze peste tot: subvenţiile pe care statul francez le alocă anual propriilor scriitori şi artişti, pentru a ţine vie o cultură reîncălzită sezon după sezon exclusiv pentru consumul intern, nu fac decât să le asfixieze creativitatea. Răsfăţul financiar în care huzuresc câteva universităţi de top, comparat cu sărăcia din care se zbat să iasă majoritatea instituţiilor de învăţământ superior din exact aceeaşi ţară, spune multe despre inechitatea socială, elitismul autosuficient sau despre lipsa unei gândiri pe termen lung şi cu spectru larg. Boala autoficţiunii, a hiperintelectualismelor sterile descântate de criticii momentului tocmai pentru că sunt practic ilizibile, artefactele goale şi filmele cu relevanţă exclusiv naţională ar fi fost boli netratate care au dus la izolarea Franţei ca pol cultural dominant. Ca panaceu, Morrison recomandă deschiderea către marginali, multiculturalismul, tratarea reticenţei la succesul comercial, pe scurt, o reţetă pop-culturală, neîndoios americană, de revigorare a unui limbaj artistic pe care să-l priceapă şi mai mulţi francezi, şi mai mult decât francezul.