Femeile şi pierderile lor, pasul necesar spre metamorfoza vrăjitoarelor

Femeile din cartea Marianei Enriquez nu sunt blânde, cuminţi, „neconflictuale”, ci sunt războinice cu diferite măşti. E greu să-ţi dai seama, printre altele, dacă dimensiunea onirică ori cea reală a vieţii lor e cea mai îngrozitoare – sau unde e limita dintre acestea două, până la urmă. Şocul şi oroarea vin în doze foarte mari, în reprize scurte, ca să te facă parcă să te îndoieşti de ce ai simţit anterior, ca Florencia în „Hosteria”.

În universul autoarei, fantomele şi oamenii sunt deopotrivă ai nimănui, iar drogurile sunt prezente în vieţile adolescenţilor rebeli care ar face orice să scape de plictiseală şi să uite de sărăcie. Pe alocuri, finalurile macabre sunt evitate natural, cu măiestrie; uneori, uciderea unor bebeluşi provoacă erecţii altor copii şi fascinează apoi, cu povestea lor, adulţii.

Am simţit ca pe un ecou pe tot parcursul cărţii „oase subţiri care atunci când se izbesc unele de altele sună ca nişte clopoţei de sărbători”, în vreme ce toate casele prozelor autoarei au un suflu propriu, întunecat, care se joacă în diferite moduri cu cei care le locuiesc. Reducând la esenţă, bărbaţii prozei Marianei Enriquez sunt superficiali, plini de prejudecăţi, mai degrabă răi din prostie; pe de altă parte, unele femei în mod conştient, altele doar intuite de restul… sunt foarte aproape de ce am cataloga drept vrăjitoare.

Citește continuarea articolului pe blogul ancazaharia.ro.