"Dragă Nora" sau "Ce noroc pe domnişoara cameristă!"
“Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. E ca și cum aș avea cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor. Limbajul meu tremură de dorință.” Roland Barthes
Am putea spune: “Ce noroc pe Nora!” , dar oare dragul de Jim nu a fost și el destul de norocos atunci când tânăra cameristă și-a strecurat mâna în prohabul lui, pe starda întunecoasă și l-a facut să se sfârșească de dorință? “S-ar putea să fi orbit. M-am holbat îndelung la un cap cu păr roșcat-castaniu și am hotărât că nu e al tău.” Așa începe corespondența dintre cei doi, în 15 iunie 1904, printr-o scrisoare în care Joyce îi cere Norei o altă întâlnire. A doua zi, în 16 iunie 1904, cei doi se vor întâlni, iar data va avea o atât de mare importanță pentru Joyce, încât o va fixa ca reper temporal pentru celebrul lui “Ulise”. James Joyce era un scriitor în ascensiune, iar Nora Barnacle o cameristă la un hotel din Dublin. James o vede pe stradă, o abordează, aceasta îi răspunde avansurilor și de aici începe povestea pe care o avem desfășurată în scrisorile pe care Joyce i le trimitea Norei. De-a lungul acestora, Joyce va trece de la admirație la gelozie, de la iubire la deznădejde, de la divinizare la reificare.
Pentru că Nora Barnacle era o tânără simplă, a fost pentru Joyce orice acesta și-ar fi putut dori. A fost pentru Joyce totul. “Acum te văd ca pe o fecioară, o madonă, iar în momentul următor, nerușinată, insolentă, pe jumătate dezbrăcată și obscenă.” Însă mai presus de orice, Joyce își dorea să știe că iubita lui este, până la urmă, pură, pură și doar a lui. Doar a lui de maculat, pentru că astfel tot el s-o poată din nou imacula, printr-un singur gând, printr-un singur rând : “Nora, draga mea credincioasă, școlărița mea vulgară cu ochi dulci, fii curva mea, amanta mea pe cât de mult vrei (micuța mea amantă labagioaică! Curviștina mea futăcioasă!), rămâi însă floarea mea de un albastru închis, înmuiată de ploaie.”
