Doliu de cîine

13 februarie 2020

Cînd acest roman a primit National Book Award acum doi ani, mulţi au descoperit ce scriitoare interesantă este Sigrid Nunez (n. 1951), aflată deja la a opta sa carte. Cu origini germane, după mamă, şi chineze, după tată, provenind dintr-o familie foarte modestă, Nunez a studiat literatura, a lucrat de tînără pentru The New York Review of Books şi a ajuns în cercul de prieteni al faimoasei Susan Sontag, al cărei succes şi stil de viaţă în lumina reflectoarelor i-au displăcut. S-a dedicat scrisului în totalitate, alegînd să nu se căsătorească şi să nu facă copii, locuieşte de patruzeci de ani în acelaşi apartament, scrie cărţi deopotrivă stranii şi serioase (spre exemplu, biografia fictivă a marmosetei Virginiei Woolf, povestea unui băieţel care supravieţuieşte unei pandemii globale sau o carte de amintiri despre Susan Sontag) şi predă literatură la diverse universităţi, nu are cont pe nici o reţea de social media şi rareori dă interviuri. „Este un loc comun astăzi să priveşti scrisul mai mult ca pe alegerea unui stil de viaţă decît ca pe o chemare. Nu «chin şi muncă», aşa cum îl descria Faulkner, ci o cale de a atrage atenţia sau un mod de a-ţi face viaţa mai interesantă ori de a-ţi întreţine stima de sine. Există astăzi credinţa că scrisul e pentru toată lumea, că nu trebuie să ai un dar anume sau chemare pentru asta, or pe vremea studenţiei mele se credea altceva“, spune Nunez într-un astfel de interviu, iar în cartea de faţă, nenumitul ei alter ego îi continuă ideea: „A existat o vreme cînd tinerii scriitori credeau că scrisul e o vocaţie – cum e să fii călugăriţă sau preot, cum s-a exprimat Edna O’Brien“.

Prietenul este o carte autobiografică pe mai multe paliere. În primul rînd prin subiect: o lungă scrisoare de doliu adresată unui prieten scriitor care s-a sinucis – situaţie trăită de autoarea însăşi. Dar, mai ales, prin formulă şi prin tematică: în ciuda tonului epistolar, a unui destinatar imaginar, cartea se conturează ca „o ficţiune despre non-ficţiune“ precum jurnalul unui scriitor, cu divagaţii eseistice, unele dialogale, şi anecdote literare, cu multe referinţe la cărţi şi autori (cam ca la Julian Barnes, deşi fără graţia acestuia). Sigrid Nunez este în elementul ei scriind despre literatură, iar convenţia romanului îi vine ca o mănuşă.

 

Citește continuarea recenziei în Dilema veche.

Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART