Despre cartea ”Prietenul”, Sigrid Nunez
Credeam că o să citesc o carte despre un câine. Și da, este o carte și despre un câine. Dar nu așa cum mă așteptam. Nici cartea, nici câinele. Cartea seamănă cu un jurnal sau cu o colecție de scrisori scurte pe care autoarea, o scriitoare, le scrie prietenului ei, tot scriitor, care s-a sinucis. Erau prieteni din facultate, adică de mulți ani. Între timp el fusese căsătorit de 3 ori și recent găsise un câine, un dog arlechin de care ei nu i-a spus. Dar a a aflat după înmormântare, când cea de-a treia soție i l-a dat ei, fiindcă așa îi spusese el, să i-l dea pe Apollo ei fiindcă e singură. Chit că în apartamentul minuscul în care stătea cu chirie nu avea voie cu câini.
Multe pasaje din carte sunt despre el sau despre ei doi:
”Bătrânețea. Știu că trebuie să fi fost cel mai greu lucru pentru tine, chiar mult mai greu decât pentru alții. Un bărbat care odinioară ar fi putut avea orice femeie își dorește. Cu fane care-i sorbeau fiecare cuvințel, convinse că avea să câștige premiul Nobel.”
Sau despre durerea ei:
”Ăsta să fie miezul nebuniei? Cred oare că dacă mă port frumos cu el, dacă mă port altruist și fac sacrificii pentru el, cred oare că dacă îl iubesc pe Apollo – frumosul, bătrânul, melancolicul Apollo – atunci mă voi trezi într-o dimineață că el nu mai e, dar ești tu în locul lui, întors de pe lumea cealaltă?”
Sau despre terapie:
”Prietenul cel mai înțelegător față de situația mea mă sună să mă întrebe ce mai fac. Îi spun că am încercat să tratez depresia lui Apollo cu muzică și masaj, iar el mă întreabă dacă m-am gândit la terapie. Îi răspund că sunt sceptică în privința psihologilor pentru animale, la care el zice: Nu la el m-am referit.”
Citește continuarea articolului pe blogul Parenting.ro.