Deschiderea spre lume
Într-un sens mai general, toate cărţile sînt bune, în măsura în care ne învaţă cîte ceva, mai mult sau mai puţin, ori ne încîntă prin frumuseţea lor, mai mare sau mai mică. Dar cele mai bune dintre ele se dovedesc, în ultimă instanţă, acelea care stimulează o gîndire originală sau sentimentele cele mai proprii ale cititorului lor. O asemenea carte este şi Literatura în pericol a criticului francez de origine bulgară Tzvetan Todorov (Editura Art 2011, traducere şi postfaţă de Luigi Bambulea). Pornind de la experienţa sa de membru în Consiliul Naţional al Programelor din învăţămîntul literar, autorul deschide în fond o discuţie cu miză mult mai mare decît aceea a scopului pragmatic imediat.
Cea dintîi constatare semnalează eroziunea interesului pentru literatură, de la liceu pînă la facultate. Cauza ar fi deplasarea atenţiei de la substanţa umană a operelor la tehnologia lor artistică, de o manieră atît de accentuată încît, în şcoală, s-ar studia mai mult critica decît obiectul ei: „Citind poeme şi romane nu ajungem să reflectăm asupra condiţiei umane, asupra individului şi a societăţii, a iubirii şi a urii, a fericirii şi a disperării, ci asupra noţiunilor critice, tradiţionale sau moderne. La şcoală nu sîntem învăţaţi despre ce vorbesc operele, ci despre ce vorbesc criticii." (pp. 18-19). Or, după opinia lui Tz. Todorov, cunoaşterea nu e scopul, ci numai mijlocul prin care abordăm creaţiile artistice. Important şi chiar decisiv ar trebui să fie a parveni la sens, la adevăr, la realitatea existenţială: „Cunoaşterea literară nu e un scop în sine, ci una dintre căile regale ce conduce la împlinirea fiecăruia dintre noi." (p. 25). Teoreticianul francez recunoaşte că, împreună cu Gérard Genette şi sub impulsul metodologiilor formale promovate de structuralism, şi-a adus el însuşi o contribuţie foarte influentă Deschiderea spre lume, The Openess to the World, la orientarea studiilor literare spre aspectele şi „proprietăţile discursului" şi spre „relaţia elementelor operei între ele". Dar poeticianul, devenit cu timpul o redutabilă autoritate în materie, ţine să precizeze că, în concepţia lui, această abordare internă trebuia întregită întotdeauna printr-una externă, adică prin „studiul contextului istoric, ideologic, estetic" (p. 27), pe care în definitiv nu-l avea în vedere nici tradiţia universitară a istoriei literare, preocupată mai cu seamă de etiologia operelor şi mefientă în raport cu problematica sensului, întrucît „nu considera literatura ca întruchipare a unei gîndiri şi a unei sensibilităţi, nici ca o interpretare a lumii" (p. 29). O atare viziune, dar mai ales evoluţia structuralistă şi postructuralistă au produs în cele din urmă trei tendinţe periculoase (formalism, nihilism, solipsism), care par să reprezinte pentru Todorov o fundătură a cercetării literare actuale, cu consecinţe regretabile asupra învăţămîntului filologic şi asupra relaţiei elevilor şi studenţilor cu obiectul său.
