Cosmin Borza, Marin Sorescu – singur printre canonici
Cum există un anumit tipar al debuturilor în critica literară (în mare parte proiecte monografice sau studii de caz), există şi o formulă prestabilită în interiorul acestora. Studiul monografic pe care îl propune Cosmin Borza în Marin Sorescu – Singur printre canonici permite desfăşurarea unui astfel de argument. În primul rând, majoritatea lucrărilor de gen ţintesc o translaţie de autoritate: plecând de la un autor particular, demonstraţia vizează un cadru general – de obicei teză canonică sau reevaluare a contextului social. Apoi, nuanţele interpretării estetice şi tehnice devin argumente macro-literare. Spre exemplu, pretextul Mihail Sebastian îi foloseşte lui Mihai Iovănel pentru a discuta contextul interbelic (mai mult social-politic), în spatele interpretărilor lui Claudiu Turcuş pulsează permanent o ecuaţie socială a receptării; George Neagoe, discutând opera lui Doinaş, face o analiză a deceniilor postbelice etc. Foarte clar, axa estetică şi cea etică devin ustensile una pentru cealaltă.
