Ce am învățat de la Cortázar
Îl citesc pe Cortázar în scop terapeutic. Certitudinea existenței unei asemenea minți mă face să mă simt mai bine. Recent, însă, după ce i-am luat un interviu unui scriitor portughez care mi-a explicat cam ce a învățat el de la diverși alți artiști, am stat un pic să mă gândesc cum lucrează, de exemplu, proza lui Cortázar la mine în creier.
Recent am terminat de citit volumul său de proză scurtă “Toate focurile, focul”, carte publicată în 1966 și care cuprinde opt povestiri uluitoare. Paranteză: când mă apuc de citit o carte, am o problemă enormă – trebuie să termin cartea aia, fie că îmi place, fie că nu. Am vreo 5 cărți netermitate de-a lungul vieții și mă obsedează, stau ca niște ființe mici la mine în cap și bat într-un perete, încet-încet: “Citește-ne, citește-ne”. Bun, deci când mă apuc de citit o carte cu siguranță o voi termina, exceptând cazul în care e cea mai tâmpită carte din lume, motiv pentru care trebuie să mă gândesc bine când mă apuc de citit ceva.
Apoi, am un prag de 50 de pagini (poate am citit asta undeva, poate doar am imaginat eu treaba asta, dar așa se întâmplă mereu). Dacă în primele 50 de pagini cartea nu mă convinge (știu, 50 de pagini înseamnă foarte mult, dar să zicem că-s un cititor îngăduitor), pot să mă chinui degeaba, n-o să-mi placă. O altă chestiune, dacă volumul e așa și așa, citesc rapid, ca să scap de el. Cu cât mă plictisește mai tare o carte, cu atât o citesc mai repede. Dacă e ceva genial, dacă se potrivește cu figurile din capul meu, e clar că o să dureze (sau nu știu, probabil exagerez, poate nu-i mereu așa. Dacă am mult timp la dispoziție sau dacă pur și simplu n-am altceva de făcut, de exemplu călătoresc, atunci o să citesc, oricât de mult sau de puțin m-ar atrage cartea. Acum, dacă mă gândesc mai bine, am citit și multe cărți faine într-un timp foarte scurt).
Cert e că “Toate focurile, focul” am citit în vreo două săptămâni, poate mai mult. Am făcut asta pentru că pur și simplu mi-a părut rău să o termin. E enorm, pentru că-s doar vreo 170 de pagini. Am citit seara, câteva pagini, înainte de culcare, nici măcar nu am luat-o cu mine în tramvai. Nu sunt obsedată de Cortázar (așa cum poate că sunt de Márquez), nu i-am citit toate cărțile, dar mă uluiește de fiecare dată. Pentru mine, Cortázar e combinația perfectă de cheesecake, iar eu sunt un om care mănâncă cheesecake poate de două ori pe an. Dar când mănânc cheesecake-ul ăsta metafizic de fiecare dată sunt pur și simplu copleșită. Îmi vine să mă duc să opresc un om pe stradă și să-i spun: “Omule, nu mă cunoști, dar dacă nu-ți povestesc acum ce am citit, dacă nu împărtășesc cu tine sau cu cineva chestia asta acum pur și simplu povestea o să mă înghită și o să dispar, atât de uluitor e totul”.
Citește în continuare aici.
