CÂND CĂRȚILE DEVIN, ÎNCET ȘI SIGUR, REALITATE: „FAHRENHEIT 451”, DE RAY BRADBURY

Dacă aș merge la psiholog să fac un test de asociere de cuvinte și mi-ar spune distopie, aș răspunde instant revoluție. Dacă mi-ar spune cărți, aș răspunde viață. Azi o să scriu despre Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury și nu numai…

Nu e nimic magic în cărți; magic e doar ceea ce spun cărțile și însuși faptul că în ele peticele universului nostru sunt însăilate într-un veșmânt pe măsura noastră.

(Fahrenheit 451, Ray Bradbury)

Oamenii nu mai citesc și, deci, nu mai știu nici cine sunt

Mulți dintre oamenii apropiați mie citesc, că doar de asta ne alegem prietenii, nu ne sunt dați, dar știu că sunt și mulți, mulți alții care nu o fac. Îmi zic că poate nu au timp, energie sau bani (scuze!), dar poate adevărul este că le e teamă să vadă realitatea, să se vadă pe sine într-o oglindă implacabilă precum cuvântul scris, cuvântul acela care îți permite să deduci tu, să analizezi tu, care te forțează să gândești singur, să-ți pui întrebări. Cărțile, cum spune citatul de mai sus, au darul acesta special de a ne arăta ce simțim, ce credem și cum e lumea de fapt. Unii oameni se sperie când văd acolo, negru pe alb, ceea ce le urlă vocea interioară, pe care o tot reduc la tăcere prin diverse metode, și parcă nu o mai pot ignora. Le este mai ușor să se scufunde în automatisme și orbire, le e mai ușor să fie ca cele trei maimuțe înțelepte (sanbiki no saru) – see no evil, hear no evil, speak no evil – muți, surzi și orbi la Răul din ei și din jur, dar și la Bine.