Amintirile grecului (mereu) păcălit
Citind romanul Martor mi-e Dumnezeu (Premiul European pentru Literatură în 2014), poţi spune că ai mai descoperit un maestru al amestecului dintre umorul satiric și tragedie. Este un amestec irezistibil când se vorbește despre marile drame sufocante astfel încât să nu-l descurajeze nici pe cititorul sătul de atâta tristeţe câtă poate încăpea în viaţa unui personaj pe care l-ar considera simbolul ratării în zilele noastre, al celui mai crunt ghinion.
Un inadaptat blând
Unii ar fi făcut din Chrysovalandis un personaj demn de un thriller visceral cu psihopaţi nihiliști, deveniţi criminali în serie. Nu și grecul Makis Tsitas. Protagonistul din Martor mi-e Dumnezeu păstrează până și în cele mai întunecate unghere ale fiinţei sale ceva din senina melancolie a mediteraneanului ce privește sub lumina Atenei o viaţă făcută ţăndări și o ţară unde se simte din ce în ce mai străin.
Chrysovalandis, personajul romanului Martor mi-e Dumnezeu, s-ar fi putut răzbuna cumplit pe societatea ce i-a pus stampila de ratat. Ar fi putut deveni un inadaptat periculos, care să trasforme vesela Atenă în decorul demn de un film noir contemporan, cu nuanţe tenebros-existenţialiste în decoruri apocaliptice. Doar că-n loc să-și transforme frustrările în reacţii explozive, blândul Chrysovalandis începe să se întoarcă spre sine. Fie pentru a-și linge rănile, spunându-și că lumea-i nedreptă, fie pentru râde cu poftă de sine însuși ori pentru a se dojeni aspru.
Citește continuarea recenziei pe Postmodern.ro.