Această carte e, fără exagerare, o bijuterie
Cartea de interviuri a lui David Sylvester cu Francis Bacon (Editura ART)* e, fără nici o exagerare, o bijuterie. Şi, aşa cum îi stă bine unei bijuterii cu adevărat valoroase, trebuie purtată doar în ocazii speciale, în cazul de faţă trebuie citită alături de un album bun Bacon (aici recomand cartea lui Wieland Schmied) şi însoţită eventual de câteva filmuleţe pe care ştiţi unde să le găsiţi. Este vorba despre nouă interviuri luate de Sylvester lui Bacon de-a lungul vremii: înregistrări audio, filmuleţe şi convorbiri neînregistrate. Sylvester recunoaşte, în prefaţă, că ar fi trebuit să prezinte aceste convorbiri ca pe o piesă de teatru absurd, cu indicaţii scenice. Bacon e foarte greu de stârnit: tinde să dea răspunsuri succinte, definiţii sintetice, pentru a izbucni (rar, e adevărat) câteodată într-un soi de „action response", întins pe mai multe pagini.
Cartea e cu atât mai interesantă, cu cât intervievatorul ştie să se plieze stilistic pe obsesiile şi maniile lui Bacon: deşi luate la ani distanţă, interviurile revin, cu insistenţa picăturii chinezeşti, asupra unor teme care nu se vor a fi clarificate, ci, mai curând, reparcurse. Citind aceste interviuri ai exact senzaţia pe care ţi-o produc seriile de autoportrete ale lui Bacon, de încercare de a fixa pe pânză o obsesie de nefixat... De exemplu, ceea ce în primul interviu numeşte Bacon „accident", referindu-se la lucrarea sa din 1946 (Pictură) unde o siluetă de bărbat al cărui chip se desprinde dintr-o umbrelă proiectată pe o carcasă despicată (obsesia măcelăriei, pe care Bacon o va discuta într-un interviu mai târziu), ei bine, acel accident („Intenţionam să pictez o pasăre care coboară pe un câmp. Şi ar fi putut, într-un fel, să fie legat de cele trei forme asociate de dinainte, dar, dintr-o dată, liniile pe care le desenasem sugerau ceva total diferit, iar din această sugestie s-a născut pictura cu pricina. N-am avut defel intenţia să pictez tabloul ăsta; nu m-am gândit niciodată la el, aşa cum a ieşit. A fost ca un accident continuu, care se suprapunea altuia. ") se transformă spre finalul cărţii în „hazard" condiţionat de muncă şi de nesfârşite încercări.
Francis Bacon e, poate, unul dintre artiştii cei mai dedicaţi morţii, din întregul secol trecut, iar lucrul acesta e vizibil de la început, un început amânat foarte mult timp: până a se apuca serios de pictură a fost, pe rând, telefonist, bucătar (meserie care i-a plăcut chiar foarte mult până s-a plictisit de ea), hoţ, iubit întreţinut etc. Iar cele câteva obsesii care l-au împins, în cele din urmă, spre pictură l-au întovărăşit de-a lungul vieţii: Rembrandt, Eisenstein, Velasquez, Eliot, Poussin (nu cu totul, ci, mai presus de orice, Masacrul inocenţilor, pentru... strigăt), un tratat despre... bolile gurii...
[...]
O carte splendiă despre imagine, despre reprezentare, despre realitate, despre violenţă, despre mediul artistic, o carte sobră în totalitate - aş recomanda-o imediat în bibliografiile facultăţilor de arte. Nu de alta, dar cuvintele următoare ar putea deturna câţiva viitori pictori de la un drum inutil sau măcar i-ar îndrepta spre zone mai decorative: „Vreau să spun că oamenii interpretează lucrurile aşa cum vor. Nici măcar eu însumi nu obişnuiesc să interpretez ceea ce fac. Spunând asta, să nu credeţi că mă consider un inspirat; muncesc - chiar dacă îmi place sau nu ceea ce rezultă -, dar nu încerc să interpretez. În definitiv, eu nu vreau să spun nimic, încerc doar să realizez ceva. La fel, când am început să pictez, nu mă aşteptam să apară cineva care să-mi cumpere lucrările. Am făcut-o din pasiune, şi întotdeauna am fost de părere că trebuie să am un job în plus, pentru a-mi câştiga existenţa. Astfel, cu toate că am fost îndeajuns de norocos să vând picturi şi să trăiesc de pe urma lor, cred că manifest aceeaşi indiferenţă faţă de ceea ce gândesc oamenii despre ele".
